DE FOLOS-Cum se fac slujbele în Athos. Liturghia la Simonos Petras

După ce am prezentat modul în care simonopetriţii împart zilele liturgice, apoi rânduiala laudelor zilnice, vă prezint o descriere sumară a Liturghiei simonopetrite, care în general se slujeşte la fel în mai tot Athosul. Voi prezenta doar diferenţele mai evidente. 

Începutul Liturghiei este ca de obicei, după Otpustul de la Ceasul I, iar dacă se slujeşte cu diacon, acesta va spune toate ecteniile din faţa Sfintelor Uşi, numai că va sta cu spatele spre strana stângă (la 45 de grade faţă de catapeteasmă şi respectiv faţă de Sfintele Uşi), fiind orientat cu faţa spre icoana Mântuitorului. Orarul este ridicat la prima cerere şi se coboară la ultima cerere a fiecărei ectenii, fără ca diaconul să-şi facă semnul crucii la fiecare cerere. Pare o lipstă de evlavie, dar e o sobrietatea uluitoare.

Ca şi la Laude, în timpul Liturghiei preotul nu trebuie să închidă sau să deschidă perdeaua şi Sfintele  Uşi, pentru că toate astea le face paraclisierul. La Antifonul III (la Simonos Petras – Fericirile), abia când se ajunge la „Slavă…” se începe ieşirea şi tot atunci se deschid Sfintele Uşi.

Apostolul este precedat de prochimen, dar nu şi de „Pace tuturor!”, ci se începe aşa: „Prochimenul apostolului: Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi (de exemplu)” şi mai departe. În zilele de rând prochmenul se citeşte împreună cu stihul, iar în duminici şi sărbători se cântă. La sfârşitul Apostolului citeţul merge în faţa Sfintelor Uşi şi primeşte de acolo binecuvântare de la preotul slujitor, apoi se retrage în stasidia sa (iar în duminici şi sărbători continuă de acolo cu stihurile de la „Aliluia”), iar preotul citeşte după obicei Evanghelia. La slujba cu diacon, dialogul dintre preot şi diacon: „Binecuvintează pe binevestitorul Sfântului Apostol şi Evanghelist (N)” şi „Dumnezeu, pentru rugăciunile…” se spune tot timpul încet, în timpul când Evanghelia este dată diaconului spre citire, şi nu în auzul tuturor. Chiar mi se pare corectă această practică, nemaivorbind de faptul că aşa se făcea şi în vechime.

La Vatoped am văzut o chestiune mai specială la ectenia întreită (atât la Liturghie, cât şi la Vecernie). La cererea  „Încă ne rugăm pentru fericiţii şi dea pururea pomeniţii…” se pomenesc monahii şi apropiaţii mănăstirii care au adormit recent, până la împlinirea celor 40 de zile, iar la cererea următoare: „Încă ne rugăm petru mila…” se pomenesc monahii care stau la pat sau care sunt trimişi la vreo slujire în afara mănăstirii. Ectenie pentru cei adormiţi grecii nu pun niciodată în cadrul Liturghiei, întrucât această e o practică rusească relativ nouă, preluată şi de români.

La Simonos Petras, nu se suprimă ectenia pentru catehumeni, dar aceasta este reformulată, începând direct cu „Să ne rugăm pentru cei chemaţi Domnului” şi fără „Cei chemaţi, capetele voastre Domnulu să le plecaţi”. Mi s-a spus că le-ar scoate de tot (aşa cum fac pe la metoace şi schituri), dar se tem că vor fi criticaţi de ceilalţi athoniţi.

În timpul Heruvicului preotul citeşte rugăciunea „Nimeni din cei legaţi…”, apoi, dacă este singur (sau şi cu diacon), spune o singură dată „Noi, care pe Heruvimi…” şi numai dacă sunt trei sau mai mulţi preoţi, imnul este zis de trei ori ca la noi, dar nu cu mâinile ridicate, ci strânse cruciş la piept. În zilele de rând cădirea este foarte simplă, fără ca preotul să ajungă în mijlocul bisericii, ci stând pe solee (un semicerc mai înalt, dar foarte mic, din faţa Sfintelor Uşi) cădeşte icoanele catapetesmei şi spre cei prezenţi în biserică, iar dacă este duminică sau sărbătoare, cădirea e făcută ca de obicei, prin mijlocul bisericii.

La Intrarea (Vohodul) Mare, indiferent de numărul clericilor, diaconul sau, dacă nu este, preotul, spune doar „Pe voi pe toţi…” şi numai la marile Praznice se spun şi alte 3-4 pomeniri, dar nu foarte multe şi aproape în formă liberă. La o slujbă când s-a făcut o tundere în monahism (după Intrarea Mică), a fost pomenit şi noul monah.

La începutul Anaforalei am aflat o practică greşită, lucru recunosc chiar de simonopetriţi, dar o fac pentru a nu se deosebi de ceilalţi greci. Întrucât la cuvintele „Să mulţumim Domnului” se răspunde doar cu cuvintele „Vrednic şi drept [este]”, fără cuvintele de mai departe („…este a ne închina…”), preotul nu reuşeşte să spună în taină prima parte a Anaforalei, iar revenirea la practica citirii cu voce tare a Anaforalei nu este dorită şi acceptată de toţi. De aceea, ca şi în cea mai mare parte a Greciei, o parte a rugăciunii se spune în partea a doua a Crezului, apoi se spune dialogul preanaforal (în zilele de rând cu Sfintele Uşi închise), iar după cuvintele „Să mulţumim Domnului” se continuă de la cuvintele „…Mulţumim Ţie şi pentru liturghia aceasta…”. Când am slujit acolo (cu un diacon simonopetrit) chiar am încercat treaba asta, deşi puteam să o fac pe prostul şi să zic cum ştiu eu, dar am vrut să văd cât de comod şi de mai ales dacă e posibil să mai percepi unitatea Anaforalei citind aşa, şi am văzut că nu prea merge.

Toţi grecii, inclusiv athoniţii nu au la epicleză troparul Ceasului al III-lea şi consideră rostirea lui o mare greşeală.

Dacă se slujeşte în sobor, cuvintele „Întâi pomeneşte Doamne…” se spun de toţi preoţii odată (în cor). La aceste cuvinte tot timpul se răspunde cu „Doamne miluieşte” (o dată) şi nu cu „Şi pe toţi şi pe toate”, care a rămas în textul nostru de la dipticile diaconeşti. La Dochiariu am văzut că după „Doamne miluieşte”, diaconul adaugă: „Pomeneşte, Doamne, şi pe cei pe care-i are fiecare în cuget şi pe toţi şi pe toate”, iar strana repete „Şi pe toţi şi pe toate” – exact aşa cum era în vechime. Când nu este diacon, această pomenire generală este suprimată, pentru că şi în vechime citirea dipticelor era o prerogativă a diaconului.  

După Anafora se pun doar primele cereri („Pe toţi sfinţii…” până la „Apără mânuieşte…”, apoi direct „Unimea credinţei…”), iar ectenia cererilor se lasă, pe motiv că a fost pusă deja înainte de Crez. Această practică vine ca o concluzie subiectivă a prof. Ioannis Foundoulis, pentru că cei mai mulţi liturgişti consideră că e mai corect să se pună a doua ectenie a ceririlor, cea înainte de „Tatăl nostru” şi se poate lăsa prima, cea înainte de Crez.

La chinonic avem mai multe elemente specifice, legate şi de numărul mare a celor care se împărtăşesc în biserică, mai ales că şi clericii care nu slujesc (cu excepţia stareţului) sunt împărtăşiţi tot cu linguriţa, ca şi monahii sau laicii. De aceea, în Potir se pune doar o mică parte din părticica IC, iar clericii slujitori se împărtăşesc cu restul ei, urmând ca restul Agneţului (XC, NI, KA şi dacă a mai rămas ceva din IC) să fie tăiat bucăţele mici pentru împărtăşire. Rugăciunea „Cinei Tale…” şi celelalte se spun de diacon (sau preot, dacă nu este diacon) înainte de a lua cineva Sf. Trup în mână, apoi trec toţi slujitorii pe rând şi iau o părticică din Sf. Trup şi mergând mai departe prin faţa Sfintei Mese, sorbesc o singură dată din Potir. Când se iese cu Potirul între Sfintele Uşi, nu se mai zice rugăciunea „Cine Tale…” şi celelalte, ci imediat după „Cu frică de Dumnezeu…” se începe împărtăşirea cu formula: „Trupul şi Sângele lui Hristos”, la care cel ce se împărtăşeşte răspunde: „Amin”. Prim urmare, numele celor care se împărtăşesc nu se spune, iar împărtăşirea decurge destul de repede, chiar dacă sunt foarte mulţi. Fiecare din cei care s-au împărtăşit ia anafură/antidoron, dar nu şi aghiazmă sau vin.

La ectenia de mulţumire, după cererea „Drepţi primind…” se răspunde cu „Slavă Ţie Doamne, slavă Ţie”, iar după celelalte ca de obicei. Rugăciunea de după Amvon se spune în faţa icoanei Mântuitorului de la catapeteasmă, apoi urmează Otpustul după obicei şi împărţirea anafurei de către protos din mijlocul biserici (sub candelabru). La strană se citesc rugăciunile de mulţumire apoi se mai face un mic Otpust.

Cum se fac slujbele la Simonopetra. Împărțirea zilei liturgice și rânduiala laudelor zilnice, Ieromonah Petru Pruteanu

                    

Recent am stat aproape 3 săptămâni la Mănăstirea Simonos Petras din Athos şi am avut ocazia să merg la slujbele lor şi chiar am slujit de mai multe ori acolo, atât în sobor, cât şi singur. Cu această ocazie aş dori să vă împărtăşesc din observaţiile mele liturgico-tipiconale şi, în special, să descriu elementele care sunt specifice fie pentru Athos, fie pentru această mănăstire (ştiindu-se că chiar între mănăstirile athonite există anumite diferenţe în slujbe).

Încep cu felul în care această mănăstire, şi în general tradiţia athonită (cu unele excepţii) împart sărbătorile. În funcţie de această împărţire a sărbătorilor sub aspect liturgic, se fixează un anumit program de lucru (ascultare) şi un anumit meniu alimentar. Deci am văzut următoarele tipuri de slujbă:

1. Slujba din zilele de rând, aşa cum o ştim noi după Tipic. Ceasul 9 şi Vecernia încep la orele 15.00, după care urmează trapeza şi Pavecerniţa. Dimineaţa slujba începe la 3 cu Miezonoptica, Utrenia, Ceasul I şi Liturghia. Urmează apoi un pic de odihnă, iar la orele 9.00 se citesc Ceasurile 3-6 şi se dă prima masă, după care urmează ascultările. Detaliile liturgice le voi descrie mai târziu, aici spun doar că la Liturghie, la o astfel de slujbă, ei cântă Antifoanele Liturghiei bizantine: Ps. 91 cu refrenul „Pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi, Doamne…”; Ps. 92 cu refrenul „Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu…” + „Unule Născut”, în schimb, la Antifonul al 3-lea, în loc să cânte Ps. 94 cu refrenul „Mântuieşte-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu…” (aşa cum ar fi corect după vechea tradiţie), ei cântă totuşi Fericirile cu 6 sau 8 tropare intercalate.
2. Slujbe cu Doxologie, în funcţie de cinstirea Sfântului, dar cu aceleaşi Antifoane la Liturghie, ca şi la slujbele simple. În acest caz, dacă e luni, miercuri sau vineri, nu se dă dezlegare la ulei şi vin. Acest tip de slujbă se face mai ales la unii sfinţi cuvioşi, pe care monahii în cinstesc, dar vor să le urmeze şi în asprimea postului.
3. Slujbe cu Doxologie, dar şi cu Antifoanele Obedniţei (Ps. 102, 145 şi Fericirile) la Liturghie. În acest caz, dacă e luni, miercuri sau vineri, se dă dezlegare la ulei şi vin, dar la peşte nu dezleagă nici dacă este Polieleu (spre deosebire de Biserica Rusă). Mai departe, la toate tipurile de slujbe vor fi Antifoanele Obdedniţei (Typika) la Liturghie.
4. Slujbe cu Evanghelie la Utrenie şi, bineînţeles şi Doxologie, dar fără Polieleu, adică nu pun Psalmii 134-135, care la ei tot timpul se cântă integral (aprox. 35-45 de minute). În acest caz, la Vecernie se va citi Catisma de rând (nu „Fericit bărbatul…”), iar la Utrenie, după al 2-lea rând de Sedelne se cântă imediat „Din tinereţile mele…” şi totul până la Canoane, cu excepţia rugăciunii „Mântuieşte, Dumnezeule, poporul Tău…”. Restul slujbei este după rânduială.
5. Slujbă cu Polieleu, după rânduiala care este şi la noi, doar că ei cântă integral prima stare a Catismei 1 („Fericit bărbatul”), Polieleul tot integral, iar în loc de Mărimuri cântă aşa-zilele „Megalinarii”, care sunt o selecţie de stihuri tematice din Psalmi (pentru ierarhi, mucenici, cuvioşi etc.), aşa cum avem şi noi la Mărimuri, numai că mult mai multe şi fără refrenurile noastre, ci doar cu Aliluia. În acest caz slujba se face cu diacon şi acesta citeşte şi rugăciunea „Mântuieşte, Dumnezeule, poporul Tău…”, care la ei este relativ scurtă (fără prea mulţi sfinţi), dar se rosteşte rar, în timp ce strana recită încet după fiecare sfânt („Cu ale lui/ei sfinte rugăciuni, Hristoase Dumnezeul nostru, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi”). Trebuie să mai menţionez că în bisericile lor, pe lângă horos (acel candelabru în formă de cerc care la slujbele mari se roteşte), există şi candelabrul numit Polieleu, care stă în mijlocul horosului şi care atârnă de turla centrală a bisericii. Există însă şi un candelabru-polieleu mai mic, între solee şi horos, şi la slujba descrisă acum anume aceste se aprinde şi se clatină, nu cel mare, care e folosit doar în duminici şi la slujbele cu priveghere.
6. Slujba de duminică, în tot Athosul, nu se face cu Priveghere, decât atunci când duminica coincide cu o altă sărbătoare. Această are o rânduială de mijloc între slujba cu Polieleu şi cea cu Priveghere, dar la aceleaşi ore ca şi slujbele de rând: 3 noaptea (Miezonoptica, Utrenia, Ceasul I, Liturghia şi trapeza) şi 3 după-amiază (Ceasul 9, Vecernia, trapeza şi Pavecerniţa). Duminica, Ceasurile 3-6 nu se pun. Un element specific este citirea simplă a Catismei I (fără ectenii mici între stări), dacă nu este o sărbătoare cu Polieleu.
7. Slujbele cu Priveghere, despre care vom scrie un material aparte. Acum doar spun că Ceasul 9 cu Vecernia Mică se fac la orele 14.00, după care trapeza, apoi puţină odihnă + se serveşte o cafea. Privegherea începe la orele 18.00 şi trec puţin de miezul nopţii. A doua zi, la orele 6.00 se încep Ceasurile 3-6 şi Dumnezeiasca Liturghie. Dacă slujba are „Fericit bărbatul” (la sfinţi), nu se cântă Anixandare, iar dacă nu este „Fericit bărbatul” (la Praznice Împărăteşti) atunci se cântă Anixandare (Ps. 103). Duminica şi în zilele cu Priveghere rânduiala la trapeză este deosebită: stareţul merge la masă îmbrăcat în mantie şi cu cârjă arhierească, după caz se face rânduiala Panaghiei (foarte frumos), apoi se merge iarăşi în biserică unde se zice o ectenie întreită şi se face Apolisul (deşi înaintea de asta s-au mai făcut vreo 5 Apolise).

Vreau să mai remarc două lucruri pe care le-am discutat şi cu renumitul liturgist, părintele Macarie Simonopetritul, care este şi tipicarul principal al Mănăstirii.

Dacă se doreşte punerea slujbei unei sfânt canonizat recent, se procedează în felul următor: tipul de slujbă este o hotărât de tipicar împreună cu stareţul, dar foarte rar la sfinţii recent canonizaţi se fac Privegheri sau chiar Polieleu. Chiar dacă slujba este scrisă complet, cu Priveghere (că ele aşa se scriu cam toate), aceasta se face pentru bisericile unde este hram sau în regiunea unde a trăit sau s-a nevoit sfântul respectiv. Ei pun de obicei slujbă cu Doxologie sau cu Evanghelie la Utrenie (dar fără Polieleu). Dacă în această zi sunt alţi doi sfinţi în Minei şi slujba unuia trebuie lăsată, aceasta va fi pusă anul următor alături de slujba sfântului recent canonizat, care nu are slujba în Minei, dar se doreşte a fi prăznuit. Cel puţin la Simonos Petras, dar şi la alte mănăstiri, nu există obiceiul de a pune canoane la Pavecerniţa şi tocmai de aceea s-a ales această variantă de a pune slujbele alternativ de la un an la altul.

Cu alte detalii voi reveni într-un alt articol. (v. mai jos)

***

După ce am descris felul în care simonopetriţii (şi aproape toţi athoniţii) clasifică zilele liturgice, voi încerca să fac o prezentare sumară a unei slujbe din zilele de rând.

Toaca şi clopotul mic sunt bătute de 3 ori înainte de slujbă: cu 30 de minute înainte, cu 15 şi cu 2-3 minute înainte de binecuvântare. Acest lucru e valabil atât pentru slujba de seară, cât şi pentru cea de dimineaţă. Slujbele se încep exact la timp, dar nimeni nu se grăbeşte să le termine la o anumită oră (chiar dacă acest lucru se întâmplă de la sine).

ceasul XI se începe în pronaos (numit şi lition, pentru că tot acolo se iese la litie). Perdeaua dintre pronaos şi naos este trasă (închisă), iar accesul în naos se face prin uşile laterale. Preotul de rând (efimerios), fiind îmbrăcat şi în mantie, ia epitrahilul din cuierul care este lângă iconostasul pronaosului şi dă binecuvântarea. Stareţul sau locţiitorul acestuia spune „Împărate ceresc”, iar dacă nu sunt de faţă, atunci o spune chiar preotul slujitor. Citeţul „Sfinte, Dumnezeule…” şi… „Tatăl nostru”. Preotul zice ecfonisul, apoi lasă epitrahilul şi se aşează în stasidia rezervată preotului slujitor, prima din strana stângă. Când zice „Că a Ta este împărăţia” înainte de Condacul Ceasului, nu-şi (mai) pune epitrahilul, iar la ecfonisul „Dumnezeule, milostiveşte-te spre noi” (spus la toate Ceasurile, fără deosebire), îşi pune epitrahilul şi apoi tot el zice şi rugăciunea finală a Ceasului XI (şi la fel va face la Ceasurile III şi VI, citite tot în pronaos). Ceasul XI se încheie cu Otpustul mic, apoi se deschide perdeaua şi se intră în naos.

Ajungând preotul în faţa Sfintelor Uşi, ia deja epitrahilul care atârnă de iconostasul din faţa Altarului şi dă binecuvântarea, continuând să citească rugăciunile din timpul Ps. 103, care este citit de cel mai mare sau de un oaspete mai important. Perdeaua (dar şi Sfintele Uşi), în tot Athosul se deschid din afară de către paraclisier, nu din altar de preot sau diacon. Urmează ectenia mare, la care ieromonahul continuă să aibă pe cap doar potcapul, nu şi cuculia (acea pânză, numită la români camilafcă, iar la ruşi prinsă de potcap şi numite împreună clobuk). După ectenie preotul lasă epitrahilul şi merge în altar, iar la strană se citeşte Catisma de rând de către cel rânduit de tipicar. Formulele „…Şi acum, Aliluia (de 3 ori), Doamne miluieşte (de 3 ori), Slavă…” sunt spuse tot timpul de canonarh, care are o stasidie specială între strana stângă şi altar. Paralel cu el, între strana dreaptă şi altar stă tipicarul care supraveghează întreaga slujbă.

Urmează ectenia mică, apoi canonarhul anunţă glasul, iar cântăreţii cântă „Doamne strigat-am” cu stihurile şi stihirile, pe rând, în cele 2 strane. Preotul face cădirea mare, după o rânduială deosebită de cea a românilor şi mai ales cea a ruşilor. În toate aceste acţiuni, afară de cădirea de la Heruvic şi alte câteva momente, preotul poartă potcapul, dar nu şi cuculia.

„Lumină lină” se citeşte (de cel mai mare sau de un oaspete), chiar şi sâmbătă seara când este Vohod, şi se cântă doar la slujbele cu Priveghere. Urmează direct Prochimenul zilei rostit de canonarh şi cântat consecutiv de cele 2 strane. „Pace tuturor” înainte de Prochimen ei nu spun niciodată, nici la Liturghie, ci numai înainte de Evanghelie, iar prochimenul este totdeauna început direct de canonarh sau citeţ. Istoric acest lucru nu se justifică, dar asta e deja o altă problemă.

Cel mai mare spune „Învredniceşte-ne, Doamne”, apoi ectenia cererilor din faţa Sfintelor Uşi şi Stihoavna. În timpul cântării acesteia, de fiecare dată (inclusiv la Utrenie) are loc închinarea la icoane şi cererea binecuvântării de la stareţ (gheronda). Se închină mai întâi stareţul la icoane, apoi vine în mijloc şi se închină la cele 2 strane şi merge la stasidia sa (mai specială). Urmează locţiitorul stareţului, preotul de rând, oaspeţii clerici, apoi toţi fraţii în ordinea tunderii în călugărie şi la sfârşit mirenii. Închinarea se face, de obicei, cu o singură însemnare cu semnul sfintei cruci, iar icoanele se sărută cu cuculia pe cap şi numai la icoana Maicii Domnului se scoate cuculia şi rămâne totuşi potcapul (dar la Simonos Petras nu este vreo icoană mare a Maicii Domnului pentru închinare, deci cuculia la închinare nu se scoate).

Cel mai mare spune „Acum slobozeşte”, iar canonarhul „Sfinte, Dumnezeule”. Urmează troparele (apolitikia), ectenia întreită (după o rânduială puţin diferită) şi Otpustul. La toate Otpusturi toţi iese din stasidii.

Imediat se merge la cină, după care toţi se întorc la Pavecerniţă şi abia apoi la chilie. După aceasta mai este timp de aproape 1h.30 de ascultare (mai ales cei de la trapeză, dar nu numai), iar la orele 18.00 se sună clopotul de retragere şi se închide poarta mănăstirii. După acest clopot fiecare îşi urmează propriul program de odihnă şi canon, fără să aibă dreptul de a vorbi unul cu altul, iar la orele 3.00 se începe slujba de dimineaţă cu Miezonoptica.

Rânduiala Miezonopticii se face asemănător cu Ceasul IX, după care se intră în naos pentru Utrenie. Rânduiala acesteia este în mare parte ca la noi, având totuşi câteva deosebiri (afară de cele deja menţionate). Ectenia întreită de după cei 2 psalmi „împărăteşti” (19-20) este foarte scurtă, din 2 cereri: prima şi cea „pentru conducerea ţării şi toţi dreptslăvitorii creştini”, apoi Hexapsalmul. Mai departe nu întâlnim nimic deosebit decât faptul că athoniţii cântă Canoanele împreună cu cântările biblice („ale lui Moise”), aşa cum şi este corect, pentru că odele Canoanelor nu au fost scrise pentru citire, ci pentru cântare, aşa cum o spune şi numele lor. La Simonos Petras se cântă doar cântările 1-3, apoi 4-8 se citesc, iar după „Ceea ce eşti mai cinstită” a 9-a iarăşi se cântă. Urmează iarăşi rânduiala obişnuită, cu închinare la Stihoavnă. După „Întăreşte, Dumnezeule…” (rostit de cel mai mare), se sună clopoţelul de proscomidiar şi în acest timp fiecare îşi pomeneşte viii şi morţii, iar preotul scoate în acest timp miride. După vreo 15-20 secunde de pomeniri, citeţul începe „Veniţi să ne închinăm” şi Ceasul I, iar fraţii revin în stasidii. În timpul Ceasului I preotul acoperă Cinstitele Daruri şi face o cădire mică (cu Sf. Uşi deschise). La sfârşitul Ceasul I se face Otpust apoi se începe Liturghia, despre care voi relata mai târziu.

Ieromonah Petru Pruteanu

DRUMUL SUFLETULUI DUPĂ MOARTE - de Parinele Cleopa Ilie

Fraţii mei, să ne aducem aminte de nemurirea sufletului. Să ştiţi că suntem pe pământ străin şi călători. Auziţi ce zice Psaltirea: Nemernic este omul pe pământ şi străin ca toţi părinţii săi. Nimeni nu rămâne în lumea aceasta. N-am venit să stăm aici. Aici este o trecere necontenită; am răsărit prin naştere şi asfinţim prin moarte.
Sfântul acela, dumnezeiescul Iov, zice aşa: Din pântecele maicii mele am căzut în groapă. Aţi auzit? Atât i s-a părut viaţa pe pământ, după 400 de ani. Că, după bătaia aceea Dumnezeu i-a mai dăruit 140 de ani de viaţa, după ce l-a încercat cu atâtea chinuri şi boli; şi atât i-a părut, că din pântecele maicii sale a sărit în groapă. O săritura i-a părut viaţa.
Voi nu auziţi cu ce ne aseamănă Duhul Sfânt? Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori. Şi iarăşi: Zilele lui ca umbra trec. Şi iarăşi: Zilele mele ca umbra s-au plecat şi eu ca iarba m-am uscat.
Şi iarăşi zice: S-au stins ca fumul zilele mele şi oasele mele ca uscăciunea s-au uscat. Şi iarăşi: Zilele anilor noştri ca pânza păianjenului. Cu pânza păianjenului s-au asemănat zilele vieţii noastre. Adică, cât este de slabă pânza păianjenului, aşa-i de slabă viaţa noastră pe pământ; suntem umbra, vis şi floare pe pământ!
Dumnezeu zice lui Isaia: Ascultă, proorocule, strigă şi zi aşa înaintea poporului: Tot trupul omului este iarbă şi toată slava omului este ca floarea ierbii. Uscatu-s-a iarba şi floarea ei a căzut, iar cuvântul Domnului rămâne în veac. Deci, să nu punem bază pe viaţa aceasta, că-i umbră şi vis.
Ştiţi ce rămâne în veci? Sufletul. Trupul vedeţi că se face ţărână. Că îngropăm şi dezgropăm morţii şi se fac în puţină vreme ţărână. Mai ales după o vreme nici oasele nu mai rămân; toate se fac nimic.
Asta-i şi porunca cea dintâi, că pământ eşti şi în pământ vei merge. Dar sufletul nu moare niciodată. Sufletul rămâne în vecii vecilor, că el este duh şi nu poate să moară. Aşa l-a făcut Dumnezeu.
Dar, ca să ştiţi ce se întâmplă cu sufletul când moare omul, am să vă spun care-i drumul sufletului imediat după moarte, după tradiţia Bisericii Ortodoxe.
De când murim şi până la 40 de zile, când are loc judecata particulară a sufletului şi se hotărăşte de Dumnezeu unde o să stăm, la bine sau la rău, până la judecata de apoi, este un timp de tranziţie, adică un timp provizoriu, pentru drepţi şi pentru păcătoşi.
Când moare omul şi când îşi dă sufletul, în clipa aceea apar în faţa lui atâţia diavoli, câte păcate a avut omul şi atâţia îngeri sfinţi, câte fapte bune a avut el în viaţă. Aşa arată Sfântul Efrem Sirul.
Şi este o mare luptă atunci. Că sfintele puteri se luptă cu diavolii cum să ia sufletul, că ei zic că este al lor, că are păcate mai multe; iar îngerii zic că are mai multe fapte bune. Şi este o mare luptă şi de aceea se teme sufletul să iasă din trup. I se leagă limba când vede toate astea. El vede atunci multe, dar nu poate să spună. El ar spune: "Uite, câţi diavoli au venit!".
A văzut la Agapia Veche, părintele Eftimie, cu o săptămână înainte de a muri, cum se luptau îngerii cu diavolii pentru suflet, zicând: "Uite cum se luptă! Îngerii Domnului sunt cu cununi de aur pe cap şi-i lovesc pe draci. Uite cum fug!"
Cu o săptămână înainte a spus când va muri, căci a fost un om ales al lui Dumnezeu, cum spuneau maicile. Dar nu toţi văd taina aceasta, şi să o poată spune; o văd, dar nu o pot spune.
Atunci în ceasul morţii are mare îndrăzneală îngerul de la botez. Când vine acesta, toţi se dau la o parte. Îngerul pe care îl avem de la Sfântul Botez are mare putere. De aceea, când vă rugaţi acasă, după ce aţi terminat rugăciunile, să faceţi şi câteva închinăciuni la îngerul pe care îl aveţi de la Botez şi să ziceţi aşa: "Sfinte Îngere, păzitorul vieţii mele, roagă-te lui Hristos, Dumnezeu, pentru mine păcătosul sau păcătoasa!".
Pentru că acest înger, nu numai că ne păzeşte acum, dar el ne păzeşte şi în vremea morţii. El călătoreşte cu noi prin vămile văzduhului, până la 40 de zile şi îl avem de la dumnezeiescul Botez mare ocrotitor. Dacă nu ar fi el, diavolul ar face cu noi ce ar vrea.
Auziţi ce zice în Psaltire: Nici să dormiteze cel ce te păzeşte. Şi iarăşi zice: Tăbărî-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de Dânsul şi-i va izbăvi pe ei. Deci este clar că îngerul este cel ce ne păzeşte şi în viaţa de acum şi după ce murim, până la 40 de zile.
Vine acel înger şi zice: "Daţi-vă la o parte, diavolilor! Eu ştiu viaţa acestui suflet, de când s-a născut şi până acum". Şi îngerul, venind, începe a vorbi cu sufletul aşa: "Nu te teme, frate suflete!" Sfântul Grigore de Nissa ne spune de ce-i zice frate. Pentru că şi îngerul şi sufletul sunt fiinţe raţionale, de sine stăpânitoare, cuvântătoare şi sunt duhuri, cum zice Sfânta Evanghelie: Şi vor fi toţi ca îngerii lui Dumnezeu.
Iată trupul tău! Ia aminte, frate suflete, acesta-i trupul tău, aceasta-i casa ta în care ai stat până acum. Cu acesta te-ai zămislit în pântecele maicii tale, cu acesta ai trăit 20, 60, 80, câţi ani a vrut Dumnezeu să-ţi dea pe pământ; că la Dumnezeu este viaţa, iar nu la noi.
Ia aminte, frate suflete, când va suna trâmbiţa judecăţii de apoi, într-o clipeală a ochilor are să învie acest trup, cum îl vezi, şi ai să intri într-însul şi ai să mergi la judecată, cum spune Apostolul Pavel: Toţi vor sta înaintea divanului judecăţii lui Iisus Hristos, ca să ia fiecare după cum a lucrat, bine sau rău.
Îngerul păzitor îi aduce iar aminte: "Iată, frate suflete, când erai copil mic - sau copiliţă mică - te-a trimis mama să aduci o căldare de apă sau să aduci zarzavat din grădină, sau să aduci gâştele de la păscut, sau să faci o treabă cât de mică în ogradă. Uite, aşa gândeai tu atunci; aşa înţelegeai tu atunci". Şi începe să-i aducă aminte din mica copilărie ce bine a făcut el cu trupul acesta şi ce rău a făcut. "Uite aşa ai făcut, când erai în clasa întâi la şcoală, în a doua, a treia; uite aşa făceai! După ce ai ieşit în lume, când erai fată mare sau flăcău, când te-ai însurat sau măritat, uite aşa făceai". Şi-i aduce aminte din pruncie şi până la moarte în fiecare zi şi ceas ce a făcut. Că sufletul, după ce iese din trup, foarte tare ţine minte. Este ca razele soarelui. Nu-l mai îngreunează pământul, nici trupul ca să uite. Toate le vede ca o oglindă.
Aceasta se întâmplă în ziua întâi după moarte.
Ziua a doua după moarte se întâmplă un lucru mai înfricoşat. În ziua a doua după moarte îl ia îngerul păzitor şi-l duce pe unde a umblat omul toată viaţa. Atunci se întâmplă ceea ce spune în Psaltire: Pentru ce mă tem în ziua cea rea? Că fărădelegea călcâiului meu mă va înconjura.
Toată icoana vieţii omului se descoperă a doua zi după moarte. Dar ai să spui: "Părinte, cum poate sufletul omului să meargă într-o zi pe unde a mers toată viaţa?"
Sufletul înconjoară pământul cât ai clipi din ochi. Sufletul nostru şi îngerul păzitor merg mai repede ca razele fulgerului, cum spune în Biblie: Alerga-vor, Doamne, în grabă şi mai repede ca razele fulgerelor, sufletele drepţilor se vor întoarce la Tine, citim la proorocul Iezechiel şi în multe locuri.
Sufletul este fiinţă gânditoare şi nici nu am zis cu limba un cuvânt şi cu gândul am şi înconjurat pământul mai înainte de a-l pronunţa; uite cum aş spune eu acum: Pekin, New York, Moscova, Bucureşti, Sihăstria.
Aşa de repede merge sufletul, după ce ieşim din trup. Şi nu-i o greutate să se ducă el, în ziua a doua, cu îngerul pe unde a umblat toată viaţa. El numai gândeşte şi a şi ajuns în locul acela, căci merge ca gândul.
Şi unde-l duce în ziua a doua? Îl duce pe unde a umblat omul toată viaţa, şi-i arată unde a făcut bine şi unde a făcut rău. Şi nu-i arată decât adevărul.

"Uite, aici ai jucat, aici te-ai îmbătat, aici ai desfrânat cu atâtea femei sau cu bărbaţi; aici ai înjurat, aici ai fumat, aici ai avortat atâţia copii, aici ai ocărât, aici ai furat, aici ai cântat, aici te-ai lenevit, aici te-ai răzbunat pe cineva. Ai batjocorit, ai blestemat, ai bătut. Nu te-ai spovedit, n-ai postit şi te-ai împărtăşit cu nevrednicie!"
Şi-i arată şi faptele bune: "Uite, suflete, aici ai mers la biserică; aici ai ascultat cuvântul lui Dumnezeu, aici ai miluit pe cei săraci, aici ai învăţat pe copii frica de Dumnezeu; aici ai citit sfintele cărţi, aici ai mers la biserică, aici ai răbdat necazurile cu bucurie, aici ai dat un cuvânt de folos la altul, dincolo ai făcut milostenie, ai îmbrăcat pe cel gol, ai adăpat pe cel însetat, ai primit pe cel străin".
Îi arată toate, toate, şi sufletul săracul nu poate zice nimic, că nu-i arată decât adevărul, pentru că îngerul nu poate să mintă. Îi arată şi cele bune şi cele rele.
Şi se minunează sufletul foarte şi îl întreabă pe înger:
- Sfinte îngere, cum de ştii tu acestea toate?
- Cum să nu ştiu, dacă pururea am fost cu tine! Tu ai mâncat, eu nu pot mânca; tu ai dormit, eu nu am dormit; tu ai băut, eu nu pot bea; tu ai stat degeaba, eu nu pot. Eu nu-s duh care poate mânca, sau bea sau dormi. Eu pururea am fost treaz - cum zice în Psaltire: Nici să dormiteze cel ce te păzeşte. Că dacă nu aş fi fost eu cu tine, diavolii ar fi făcut mare prăpăd, împreună cu vrăjmaşii tăi văzuţi şi nevăzuţi. Eu te-am apărat şi pururea am fost lângă tine şi mereu am scris ce gândeşti tu. Că eu ştiu gândurile tale şi ce vorbeşti tu şi ce faci tu, bine sau rău".
Asta se întâmplă în ziua a doua. Îl duce îngerul păzitor pe suflet pe unde a umblat toată viaţa.
Iar în ziua a treia după moarte, sufletul ne vede pe noi. Vede că plânge mama, plânge sora sau soţia sau soţul. Vede că plâng neamurile după el şi îi pare rău. Dar nu mai are grija noastră; el se gândeşte atunci numai la el, şi zice: "Ei rămân pe pământ şi se vor pocăi, că mai au vreme să facă fapte bune. Dar eu unde mă duc? Cine mă va ajuta pe mine acolo?"
Şi aşa merge ziua a doua pe unde a mers toată viaţa. Iar în ziua a treia, lucru şi mai înfricoşat. I se mai dau îngeri însoţitori sufletului nostru şase îngeri purtători de lumină şi cu cel de la Botez, sunt şapte, ca să treacă înfricoşatele vămi ale văzduhului.
Aţi auzit de cele 24 de vămi ale văzduhului. Se fac slujbe pentru cei ce vor să aibă milă de la Dumnezeu şi să-i scape de duhurile întunericului din văzduh.
Cele mai importante slujbe pentru cei care mor sunt spovedania generala şi Sfânta Împărtăşanie, precum şi împăcarea cu toţi. Iar imediat după moarte se face 40 de zile Sfânta Liturghie şi parastase cu dezlegări şi milostenie la cei săraci, care ajută sufletul cel mai mult când trece vămile. Că Biserica, fiind mama noastră spirituală, se roagă acum pentru bietul sufletcare-i fiul ei după dar din Botez, să treacă uşor atunci vămile văzduhului.
Ce se întâmplă până ce va trece sufletul vămile văzduhului? Atunci vede omul cât de folos îi era lui să fie mărturisit curat de păcate. Dacă nu ar fi lăsat Dumnezeu între El şi noi taina Sfintei Spovedanii, nici un om nu s-ar mântui. Că zice Apostolul Iacov că: Toţi multe greşim şi nimeni nu-i fără păcat.
Dar între noi şi Dumnezeu s-a lăsat taina Spovedaniei, care-i al doilea botez, cum zice preotul; aţi auzit că zice la mărturisire: "De vreme ce cu al doilea botez te-ai botezat, după rânduiala Tainelor creştineşti".
Acum vede sufletul cât de folos îi era, dacă era mărturisit, când trece vămile.
De aceea, vă rog să ţineţi minte: Cănd vezi că s-a îmbolnăvit în casă mama, sora, fratele, soţia, nepotul, copilul, tata, fiica, nu aduce întâi doctorul; întâi adă preotul şi-l spovedeşte curat de toate păcatele.
Omul trebuie să se spovedească obligatoriu de patru ori pe an toată viaţa, în cele patru posturi, cât trăieşte el, dar mai cu seamă când vezi că s-a îmbolnăvit rău. Atunci cheamă preotul repede să-l spovedească. Nu cănd i s-a legat limba sau şi-a pierdut conştiinţa; ci din vreme, când are mintea clară şi ţine minte. Şi-i spune: tată, mamă, băiete, spune tot ce-ai făcut!
Pune-l să scrie pe un caiet, dacă ştie, şi să-şi aducă aminte tot, că dacă ai reuşit să faci o spovedanie bună, ai câştigat sufletul lui. Că ce spun sfinţii Părinţi? Chiar de a avut cineva păcate de moarte foarte grele, dacă a murit spovedit, îl scoate Biserica. El stă în iad numai până se curăţă de păcat, pentru că spune Sfânta Evanghelie: Nimic necurat nu va intra în Împărăţia cerurilor.
Ai auzit ce spune un sfânt?
El a văzut o mare de flăcări şi din marea aceea ieşeau porumbei albi ca zăpada şi zburau la cer. Şi acolo era iadul şi auzea ţipete şi vaiete. "Cum, Doamne, din foc ies porumbei?" s-a întrebat el. Porumbeii erau sufletele oamenilor drepţi, care s-au curăţit prin canon stând în iad şi şi-au plătit tot ce aveau de plătit. Pentru că Biserica intervine de pe pământ cel mai mult prin Sfânta Liturghie. Că jertfa şi răscumpărarea noastră se face prin sângele lui Iisus Hristos. Cum zice şi Apostolul: Sângele Lui ne curăţă de orice păcat.
Creştinul, dacă a murit mărturisit şi dacă, Doamne fereşte, are păcate grele şi nu şi-a făcut canonul, el îşi face canonul dincolo, în iad. Dar din iad îl scoate Biserica prin Sfânta Liturghie, prin dezlegări şi milostenie şi tot la rai merge.
Iar dacă a murit cineva nespovedit din tinereţe şi a avut păcate de moarte, grele, aproape cum ar muri nebotezat. Toate slujbele care se fac pe pământ pentru un asemenea suflet, foarte puţin îl ajută, fiindcă nimic necurat nu va intra întru Împărăţia cerurilor.
Aşa au aşezat dracii vămile că, dacă ar putea, nici unul să nu treacă la cer. Ştiţi de ce au ei ura şi zavistia asta pentru oameni? Pentru că sufletele drepţilor completează numărul din care au căzut ei. Lumea asta atât o ţine Dumnezeu - cum arată Sfântul Simeon Noul Teolog - până se va împlini numărul îngerilor căzuţi, din sufletele drepţilor. Nu citiţi la Psaltire?
Până se împlineşte numărul îngerilor care au căzut, că au fost foarte mulţi; a treia parte din îngeri, cum zice Apocalipsa: Am văzut un diavol mare, roşu, care a tras cu coada lui a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pâmănt.
A căzut o treime de îngeri din toate cetele; şi din heruvimi şi din serafimi, din toate cetele, care au fost de-un gând cu satana, ca să se facă asemenea lui Dumnezeu. Şi de aceea au atâta ură diavolii, că ştiu că fiecare suflet, dacă trece la cer, cum spune Evanghelia: Şi vor fi toţi ca îngerii lui Dumnezeu, va fi în locul lor şi le va lua dregătoriile.
De aceea stau în văzduh şi zic: "Iată pe noi ne-a dat Dumnezeu jos din cer, iar sufletele acestea vor să treacă pe aici la Dumnezeu ne vor lua locul!". Şi atunci Dumnezeu le-a dat voie, cu dreptate diavolilor să stea în calea sufletelor, căci Dumnezeu, este şi drept, nu numai milostiv, şi au făcut aceste staţii sau vămi, între cer şi pământ, ca să arunce în iad pe cei ce mor nepocăiţi, în grele păcate.
Şi iată cum sunt aşezate: Vama întâi este pentru vorbirea de rău; vama a doua, pentru clevetire; vama a treia, pentru mânie, apoi lăcomia şi aşa mai departe, de la cele mai mici păcate, până la cele mai mari.
Şi cine n-a vorbit de rău?Cine nu s-a mâniat? Cine nu s-a lăcomit? Cine nu s-a lenevit? Cine n-a băut un pahar mai mult în viaţă? Sau cine n-a căzut cu gândul, cu imaginaţia şi chiar cu fapta în desfrânare în beţie, îndoială în credinţă şi în celelalte păcate trupeşti sau sufleteşti, cum citim în viaţa Sfintei Teodora?
Aţi văzut ce a spus Sfânta Teodora, când a ajuns la vama beţiei?
"Mă minunam foarte că dracii îmi aduceau aminte de toate paharele de rachiu şi de vin pe care le-am băut în viaţă. Şi-mi arătau şi când am băut, în ce clipă şi cu cine am fost şi de câte ori m-am îmbătat şi de câte ori am băut. Şi îi întrebam pe sfinţii îngeri:
- Cum de ştiu diavolii toate acestea?
- Dacă ei au fost îngeri!"
Să ştiţi, însă, că de la Botez, pe lână îngerul bun, care stă de-a dreapta creştinului, mai ai un înger din ceata stăpânilor iadului, un diavol care stă pe umărul stâng. Acela scrie tot ce ai făcut tu rău şi ce ai vorbit tu rău şi de toate păcatele ce le-ai făcut în viaţă. Iar îngerul bun scrie şi cele bune şi cele rele, cum spune acolo. Aşa crede Biserica lui Hristos.
Acum să vedem ce se întâmplă cu sufletul celui mărturisit, când vine diavolul cu zapisul unde sunt scrise toate păcatele omului. Nu le mai găseşte scrise! Atunci diavolii urlă, răcnesc şi se mănie că pe acest suflet care avea păcate mari, avorturi, preacurvii, furturi, înjurături, beţii şi altele, nu-l mai găseşte scris cu nimic. Când creştinul a fost dezlegat de preot pe pământ, Duhul Sfânt a şters de acolo toate păcatele lui. Cuvântul lui Hristos care zice: Tot ce va dezlega preotul pe pământ, va fi dezlegat şi în cer. N-aţi auzit? Ce va lega el pe pământ, este legat şi în cer.
Deci, spovedania, taina aceasta este aşa de mare, încât are putere să-l cureţe pe om de orice păcat, să-i dezlege toate păcatele. Numai dacă omul a fost cuminte în viaţă, dacă s-a spovedit curat, acela trece uşor înfricoşatele vămi ale văzduhului a treia zi.
Şi i se cântăresc faptele cele bune cu cele rele. Faptele cele bune sunt în formă de pietre scumpe, iar faptele cele rele în formă de pietre simple sau alte greutăţi.
Sufletul este foarte înţelept. El vede singur încotro merge. Dacă la vămi vede că trag păcatele mai greu, începe a plânge foarte şi a se întrista, mai ales că vede la vămi mii de diavoli care vor să-l răpească la fiecare vamă. Şi-i zice îngerul păzitor:
- Nu te teme, frate suflete, că nu ştii judecăţile lui Dumnezeu! Nu te teme!
Sufletul se bagă sub aripile îngerilor, când vede atâtea mii de draci. Un drac atât este de urât că dacă ar veni aici unde stăm noi acum, cum este el în iad, nu mai rămâne unul viu. Toţi muirm de atâta urâciune şi spaimă a îngerului căzut. Iar sufletul, când vede atâtea mii de draci se bagă sub aripile îngerului şi zice:
- Domnii mei îngeri, nu mă lăsaţi! Tare mă tem de aceştia!
Şi-i zic îngerii:
- Nu te teme, frate suflete, că eşti cu noi! Noi suntem garda lui Dumnezeu, care te însoţim pe tine! Doamne fereşte, la 40 de zile să nu cumva să cazi în mâinile lor! Dar acum n-ai grijă, că noi te păzim!
În ziua a treia sufletul nostru trece vămile văzduhului şi exact a treia zi, când a ieşit din trup, în aceeaşi clipă ajunge prima dată la scaunul Preasfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi.
Şi ce vede el acolo? Că Sfânta Scriptură spune: Pe Dumnezeu nimeni odinioară nu L-a văzut. Dar ce vede sufletul atunci? Că pe Dumnezeu, Iisus Hristos, L-a văzut toată lumea. Şi n-a fost Dumnezeu? L-a văzut Avraam, L-a văzut Moise; dar L-a văzut cu pogorământ, după închipuire, cum a vrut să se arate. Dar fiinţa lui Dumnezeu nimeni nu a văzut-o, nici heruvimii, nici serafimii. Fiinţa lui Dumnezeu este inaccesibilă oricărei minţi raţionale din cer şi de pe pământ.
Deci, ce vede sufletul nostru a treia zi, când ajunge prima dată la tronul lui Dumnezeu? Iată ce vde, după mărturisirea Sfinţilor Părinţi. Vede strălucind o lumină negrăită, de miliarde de ori mai tare ca soarele, şi mireasma Duhului Sfânt. Aude cântările heruvimilor şi serafimilor şi apar nişte nori de aur azurii, mergând spre răsărit şi îngerii îngenunchează pe ei, împreună cu sufletul.
Şi odată se opresc în loc către răsărit. Că de aceea, să ţineţi minte, ne închinăm la răsărit când facem rugăciunile; pentru că tronul lui Dumnezeu este la răsărit. N-ai văzut ce zice Sfânta Scriptură? Şi au sădit rai în Eden spre răsărituri. N-aţi auzit ce spune Isaia? Răsărit este numele Lui. N-aţi auzit ce spune Psaltirea, pe care o aveţi în casă? Dumnezeu s-a suit peste cerurile cerurilor, spre răsărituri. Deci, la răsărit este tronul Sfintei Treimi.
Şi se opresc norii aceştia şi îngerii care satu în genunchi cu sufletul care-i la fel cu ei. A treia zi aude acest glas pe limba lui Adam: "Duceţi sufletul acesta în Rai şase zile". Că şase zile trece sufletul nostru prin Rai, cu iuţeala gândului. Atunci îngerii cei buni îl iau cu iuţeala fulgerului şi-l duc către grădinile Raiului.
Când ajunge sufletul acolo cu îngerii, nimeni nu poate spune ce frumuseţe este. Şi atunci vede acolo că o floare din Rai, cum spune Sfântul Andrei, este mai scumpă decât toate popoarele lumii, decât toate podoabele şi bogăţiile veacului de acum; pentru că aceea floare are viaţă şi niciodată nu se mai vestejeşte sau nu moare.
Acolo vede el, cum am zis, "Raiul desfătării", "Palatul Noului Sion", "Ierusalimul ceresc" şi câte spune Sfânta Scriptură.
Dar o negrăită bucurie este când sufletul aude cântările a milioane de îngeri, de heruvimi şi de drepţi, care cântă acolo. Apoi vede corturile drepţilor, despre care se spune la panahidă, cum spune şi Sfântul Cosma, care a fost prin Rai. Numai acolo câtă frumuseţe este!
Ajunge în nişte livezi, nişte pometuri care n-au margini. Apar nişte pomi cu frunza de aur, cu florile de aur şi sub fiecare pom este un cort şi în cort este o masă de aur, şi în pomii aceia cântă păsări ale căror aripi nimeni nu poate spune cât de frumoase sunt; şi acele păsări nu mai mor în veacul veacului.
Şi se minunează sufletul, că la unul cortul este de argint, la altul este de mărgăritar, la altul este de iachint, la altul de onix, la altul este de sardonix, la altul de ametist, la altul este de rubin, la altul de safir şi de celelalte pietre scumpe, de care se spune la Apocalipsă.
El vede că şi mesele nu-s toate la fel. Şi copacii rodesc pe o singură ramură câte 70 feluri de roade. Cântă şi frunzele pomilor, cântă şi florile lor, cântă şi păsările; curg râuri de miere şi de lapte prin livezile acelea ca oglinzile.
Este o mireasmă a Duhului Sfânt, pe care omul nu o poate spune. Dar cea mai mare bucurie când trece sufletul prin Rai alta este. Se întâlneşte cu neamurile lui.
Voi, fraţilor, să ştiţi că din neamul nostru avem şi în Rai, avem şi în iad, că Dumnezeu este drept. Cine a făcut rău, s-a dus în iad; cine a făcut bine, s-a dus în Rai. Şi acolo în Rai nu cunoşti când ai ajuns, numai pe bunicul sau pe străbunicul.
Dacă te-aş întreba acum pe mata: "Cunoşti pe străbunicul de 300 de ani în urmă?" De unde să-l ştii! Că de-abia dacă îl cunoşti pe cel de 50-60 de ani în urmă. Acolo în Rai, însă, se cunosc oameni unii cu alţii. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: "Mă întrebi dacă se cunosc sufletele în Rai? Ia aminte la Evanghelia cu bogatul şi săracul Lazăr. Când a murit bogatul şi când a murit Avraam? Cu mii de ani înainte şi se cunoşteau şi vorbeau".
Acolo în Rai îţi ies înainte neamurile toate care sunt la bine şi au palate de aur şi pietre scumpe şi livezi şi zic: "Măi, nepoate, măi! tu eşti al cutăruia, tu eşti a cutăreia, din ţara cutare, din satul cutare. Noi suntem neamuri cu tine. Noi am murit înaintea ta cu 100 de ani, cu 300 de ani. Tu eşti al cutăruia, tu nu ne cunoşti pe noi, dar noi te cunoaştem. Noi ştim unde mergi tu. Tu mergi la judecata particulară a sufletului. La 40 de zile se va hotărî cu tine unde mergi, în Rai sau în iad.
De vei afla milă la Dumnezeu şi te va da la bine, să vii la locaşurile noastre, că iată ce frumuseţi avem aici; ce palate şi ce minunăţii, pe care nu poate să le înţeleagă omul.
Şi aşa îl petrec neamurile lui şi îngerii, mergând prin Rai şase zile.
Sufletul atunci uită cu totul că a trăit pe planeta asta, că a avut mamă, că a avut soră, că a avut frate... Că el vede acolo alte bucurii, străine cu totul de lumea asta trecătoare. Şi atunci îngerul de la Botez, când vede că el se bucură tare, căci acolo nimeni nu poate sta întristat de atâta bucurie, se apropie de el şi-i spune aşa, dacă ştie că este drept: "Frate suflete, iată, la 40 de zile ai să vii să ocupi un loc de aici!"
Iar dacă-l ştie că-i păcătos îi zice: "Frate suflete, nu te bucura; nu te-am adus să rămâi aici. Te-am adus să vezi ce-ai pierdut în puţină vreme cât ai trăit pe pîmânt, dacă n-ai avut frică de Dumnezeu şi nu te-ai mărturisit şi n-ai postit şi n-ai mers la biserică şi n-ai făcut fapte bune!"
Când aude sufletul că nu va rămâne în Rai - căci el credea că va rămâne acolo în veci - cât de mare bucurie este în Rai, el se mâhneşte şi începe a plânge cu amar.
- Cum, n-am să rămân aici? întreabă el pe îngerul său păzitor.
- Nu! îi răspunde îngerul. Pe aici treci numai să vezi în puţină vreme ce-au câştigat oamenii cu frica lui Dumnezeu şi ce-au pierdut cei necredincioşi, care nu s-au închinat lui Dumnezeu!
Aşa trece sufletul şase zile prin Rai şi cu trei, care au fost până au ajuns la tronul Sfintei Treimi, se fac nouă. Iar la nouă zile vin iarăşi, ca fulgerele cerului pe nori, îngerii, şi-l duc înaintea Preasfintei Treimi, în lumina cea neapropiată gânditoare. El nu vede pe Dumnezeu, că nici heruvimii nu-L văd; numai lumină şi lumină negrăită, care nu se poate spune.
Şi se opresc norii aceştia şi la nouă zile aude acest cuvânt, dacă sufletul este drept: "Acest suflet să aibă desfătarea şi bucuria cea fără margini a celor nouă cete îngereşti!" Iar dacă-i păcătos: "Sufletul acesta să nu aibă parte de fericirea şi slava celor nouă cete îngereşti!" Acest cuvânt îl aude la nouă zile şi apoi aude, zicând: "Duceţi sufletul acesta prin iad 30 de zile".
Atunci îl iau îngerii şi-l întorc către miazănoapte şi către apus, la locurile iadului, care nu au margine. Şi atunci sufletul, când îl duc îngerii la iad, vede acolo ce spune Sfânta Scriptură: "Iadul cel mai de jos", "Fântâna adâncului" şi "Iezerul de foc" de la Apocalipsă. Acolo vede el viermele cel neadormit, despre care a spus Hristos, Dumnezeul nostru; vede focul cel nestins, gheena, foc negru care-i de miliarde de ori mai fierbinte ca focul pământesc şi care n-are margine adâncimea lui.
Acolo vede el întunericul cel mai dinafară, cel mai dinăuntru, scrâşnirea dinţilor şi tartarul, câte mai auziţi la Sfânta Liturghie şi în Scriptură.
Şi când vede el atâtea feluri de munci şi atâtea feluri de draci, vede acolo muncindu-se şi neamuri de-a lui, cum vedea mai înainte în Rai. Şi neamurile ştiu pe unde trece şi-i ies înainte şi strigă către el:
"Frate, nepotule, vărule, moşule, matale te duci la judecata particulară. Te rugăm din inimă, adu-ţi aminte de noi şi te roagă lui Dumnezeu pentru noi, dacă te va da la bine. Uite, noi ne muncim aici de atâţia ani, de 200 de ani, de 300 de ani, de 500 de ani fiecare!"
După cum se bucura sufletul mai înainte în Rai, că şi-a văzut neamurile lui la bine, acum se scârbeşte de aceste neamuri ale lui, care, pentru păcatele lor, au fost rânduite la osândă.
Şi trec cele treizeci de zile prin iad şi cu nouă care au fost când s-a întors din Rai sunt 39 de zile. Iar în a 40-a zi ăl iau îngerii şi-l duc a treia oară la scaunul Preasfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi, în lumina cea neapropiată, gânditoare, spre închinare.
Şi atunci, la 40 de zile, aude acest glas în limba aramaică a lui Avraam, dacă sufletul este drept: "Duceţi acest suflet în Gan Eden!", adică în desfătare şi bucurie fără margini; iar dacă, Doamne fereşte, este păcătos aude: "Duceţi sufletul acesta în Şeol sau Hades", adică în iad şi în muncă.
Îngerii lui Dumnezeu, cât sunt de buni şi preamilostivi, însă, dacă le dă poruncă Dumnezeu să-l ducă la greu, îl duc în iad.
Dacă ar vedea atunci cineva cum se roagă sufletul nostru la îngeri, când vede că-l duc la chinuri, ar plânge temeliile pământului. Se bagă sub aripile îngerilot şi zice:
- Îngerii lui Dumnezeu, cei preasfinţi, cei preabuni, nu mă lăsaţi! Unde mă duceţi?Într-ale cui mâini mă duceţi? Cine ar să mă mai scoată pe mine de acolo? Cine mai are milă acum de mine?Cine ştie de pe faţa pământului în ce chinuri mă duc eu acum?
Iar îngerii plâng şi-i spun:
- Frate suflete, noi suntem slugile lui Dumnezeu, noi avem poruncă. Nu putem face nimic mai mult, decât cum porunceşte Ziditorul: să te ducem la bine sau la rău!
Şi-l duc, dacă, Doamne fereşte, sufletul a trăit rău, în păcate şi fără pocăinţă la rău sau dacă-i bun şi a păzit poruncile Domnului, îl duc la Rai, potrivit cu faptele lui bune sau rele.
Aceasta se întâmplă la 40 de zile după moarte. De aceea Biserica, mama noastră cea duhovnicească, are mare grijă să facă pomeniri după fiecare mort la 3 zile, la 9 zile şi la 40 de zile, pentru că atunci se hotărăşte unde va sta sufletul nostru, la bine sau la greu.
De la 40 de zile mai rămâne o singură portiţă deschisă pentru suflet. Dacă sufletul a fost în credinţa ortodoxă adevărată şi a fost fiu adevărat al Bisericii lui Hristos, şi dacă n-a căzut în vreo sectă sau în alte rătăciri, sau păcate grele şi dacă a fost spovedit şi împărtpşit, Biserica îl poate scoate din chinurile iadului prin sfintele slujbe şi prin milostenie.
Biserica este mama noastră spirituală, care ne-a născut pe noi la dumnezeiescul Botez prin apă şi prin duh. Biserica este stâlpul şi întărirea adevărului, Biserica este trupul lui Hristos, Biserica este mireasa Mielului, cum spune la Apocalipsă.
De aceea, are mare îndrăzneală către capul ei din ceruri care este Hristos. Aţi auzit ce spune Hristos în Evanghelie: Eu sunt buciumul, viţa - adică trunchiul copacului - şi voi sunteţi ramurile; toată viţa care rămâne întru Mine, aduce roadă multă, iar care nu rămâne întru Mine, în foc se aruncă.
Deci, băgaţi de seamă! Cine nu rămâne în Biserică, nu rămâne în trupul lui Hristos. Cine s-a rupt de Biserică, toţi sectanţii care au ieşit şi au împânzit lumea - căci sunt peste 800 de secte numai în Europa - aceştia sunt neghină în grâu, aceştia sunt seminţele satanei; Doamne, zice Evanghelia, n-ai semănat sămânţă bună în ţarina Ta? Dar de unde are neghină? Un om vrăjmaş, adică diavolul a făcut aceasta.
Sectanţii sunt buruieni crescute la umbra Bisericii, oameni stricaţi la minte şi la credinţă, prin care satana vrea să rătăcească şi pe alţii. Să nu-i ascultaţi! Cine s-a rupt de Biserică, s-a rupt de trupul lui Hristos.
Ia să vă dau o imagine: Dacă copacul acesta ar fi încărcat cu flori până în vârf sau cu roade, un copac roditor, şi dacă o mlădiţă s-a rupt de acolo cumva şi a căzut cu greutatea roadelor sale jos, mai rodeşte aceea? Ce se întâmplî? Se usucă şi o punem pe foc.
Aşa-i sufletul care s-a rupt de Biserică. S-a rupt de trupul lui Hristos. Că Biserica este, cum spune marele Apostol Pavel, trupul lui Hristos.
Şi acea mlădiţă, acel suflet care s-a rupt de Biserică, în veacul veacului nu mai rodeşte şi nici mântuire nu are. Pentru că Duhul Sfânt şi seva Duhului Sfânt, vine numai prin punerea mâinilor, de la Apostoli la episcopi, de la episcopi la preoţi şi de la preoţi se lucrează în rândul credincioşilor prin Tainele care le-a hotărât Dumenzeu să le lucreze preotul, ca iconom al Tainelor lui Dumnezeu. Pe altă cale nu vine Duhul Sfânt în Biserică.
Feriţi-vă! Fugiţi cât puteţi, ca de diavoli, de acei care vă învaţă să nu vă închinaţi Sfintei Cruci, sau Maicii Domnului, sau să nu mergeţi la Biserică, sau să nu ascultaţi de preot. Aceia vin cu satana în inimă şi-n minte, să vă rupă de Biserică, de adevărul nostru dogmatic, de credinţa noastră ortodoxă, care este neschimbată de 2000 de ani, de la Hristos.
Acum sectele au ieşit ca ciupecile după ploaie, şi toate sectele au venit mai mult din Occident. Cele mai multe au venit de la oameni bolnavi la minte. Eu am o sectologie care s-a tipărit la Bucureşti, şi-am arătat şi istoricul, de unde au venit, cu ce scop au venit. Vin cu scopul să ne strice şi credinţa şi neamul, să ne piardă sufletele!
Nu ieşiţi din corania mântuirii. Nu plecaţi din Biserica lui Hristos. Biserica este mama noastră duhovnicească. Ea ne-a născut prin apă şi prin duh, la Botez. Deci, să cinstiţi Biserica şi pe preoţi şi pe arhierei şi pe Sfântul Sinod.
Ţineţi-vă de Biserica noastră cea de totdeauna. Să fiţi creştini buni şi cetăţeni buni, şi să împliniţi porunca Sfântului Apostol Pavel: Daţi celui cu cinstea, cinste; celui cu dajdia, dajdie; celui cu frica, frică, şi nimănui cu nimic să nu rămâneţi datori.
Se spune la Epistola către Romani: Tot sufletul să se supună stăpânirii celor mai înalte, că nu este stăpânire decât de la Dumnezeu. Şi iar spune: Cel ce nu se supune stăpânirilor, legii lui Dumnezeu se împotriveşte.
A ieşit o sectă blestamată, foarte periculoasă pentru ţară şi Biserică, care se cheamă "Martorii lui Iehova". Aceştia sunt cei mai înverşunaţi împotriva conducerii de stat şi a Bisericii. Să fugiţi ca de diavoli, ca de satana de aceştia! Aceştia, nu numai că nu sunt creştini, dar sunt mai răi decât toţi păgânii. Că nu recunosc nici Biserica, nici statul şi nu cred în Hristos.
Păziţi-vă de orice sectă, rămâneţi fii ai Bisericii lui Hristos, cum au fost părinţii şi bunicii voştri şi strămoşii din veac.
Rămâneţi în Biserică, ţineţi-vă de mama noastră, care este Biserica. Că, doamne fereşte, chiar dacă omul merge la iad pentru păcatele lui, Biserica îl poate scoate prin dumnezeiasca Liturghie, prin pomeniri, prin milostenii şi prin jertfe.
Fără Biserică nu este mântuire! Cine a ieşit din Biserică, nu mai are pe Hristos, că Biserica este trupul lui Hristos. Cine a oeşit din Biserică, nu mai este fiu după dar al lui Dumnezeu din Botez, ci este fiu al satanei, căci s-a rupt de la mama lui duhovnicească şi a luat-o după capul lui şi s-a pierdut.
Dumnezeu să vă ajute. Cu aceasta închei şi vă rog din toată inima să aveţi frica lui Dumnezeu, să nu uitaţi rugăciunea, şi să vă rugaţi şi pentru noi păcătoşii. Amin.
Părintele CLEOPA

Rugăciunile VINDECĂTOARE ascunse în BIBLIE: Spune-le și tu! Read more: http://ortodoxia.rol.ro/rugaciunile-vindectoare-ascunse-in-biblie-spune-le-si-tu--

Există câteva rugăciuni speciale pe care mulți dintre noi nu le cunosc. Acestea au stat ascunse în paginile Bibliei și ne pot vindeca atât trupul, cât și sufletul.

„Doamne, deschide ochii sufletului meu, precum ai deschis ochii celui orb din naștere, ca să te cunosc pe Tine și să Te urmez pe calea cea strâmtă care duce la Împărăția Cerurilor.” (Marcu 10, 46-52)

„Doamne Iisuse, atinge-te de mine precum Te-ai atins de soacra lui Petru care zăcea în pat cuprinsă de friguri, și ridică-mă pe mine din patul durerii pentru a-Ți mulțumi și a-Ți sluji pururea Ție!” (Matei 8, 14-15)

„Cu inima înfrântă și îndurerată strig Ție, ca și femeia cananeancă: „Iisuse, miluiește-mă, că nu am fiică, ci trup, care cumplit este stăpânit de diavolul, și cu patimi și urgie este aprins. Și dă-mi tămăduire mie, celui ce mult am greșit Ție.” (Matei 15, 21-28)

„Doamne, înviază sufletul meu cel omorât de păcate, care zace în bezna patimilor, precum ai înviat pe fiul văduvei care plângea, atingându-te de marginea sicriului, și pe fiica lui Iair, apucându-mă de mână și zicându-mi: „Fiică, ție îți zic, scoală-te!” (Marcu 5, 22-42)

„Doamne, vindecă rănile sângerânde ale sufletului meu, precum ai vindecat pe cea cu scurgerea de sânge care s-a atins de poala hainei Tale, și mărește credința mea, ca atunci când mă voi atinge și eu de Tine prin împărtășirea cu Sfintele Tale Taine, să cred cu toată ființa mea că mă voi vindeca și să mă vindec. ” (Matei 9, 20-22)

Cerșetorul care a donat peste 40.000 de euro pentru restaurarea mănăstirilor și bisericilor

Considerat un ”cersetor pentru Hristos“, Dobri Dobrev, cunoscut și sub numele Moș Dobri sau Taica Dobri  are 98 ani. Si-a pierdut auzul în al doilea război mondial. El merge pe jos câte 10 km în fiecare zi in hainele de casă, tocmai din satul său pana în Sofia, acolo unde a petrece o zi cerșind.
              
Deși este o prezenta permanenta în jurul mai multe biserici din oraș si este cunoscut pentru metaniile adresate donatorilor, abia recent s-a decoperit că el a donat fiecare bănuț pe care l-a adunat – adica peste 40.000 de euro – pentru restaurarea manastirilor si bisericilor bulgare in descompunere, precum si pentru plata facturilor la utilități ale unor orfelinate. El traieste din pensia lui de stat : 80 de euro lunar !

„O, ce femeie are popa!” (citiți și luați aminte!)

Nejudecarea nu este doar un mod de raportare la celălalt, un exercițiu spiritual, ci este modul cel mai profund de a ne cunoaște și îmbunătăți pe noi înșine. Aproapele este un fel de oglindă duhovnicească pentru noi, poate chiar un fel de proiecție a noastră în exterior. De aceea, ceea ce vedem noi în aproapele nu este altceva decât noi înșine, vedem în aproapele doar neajunsurile și patimile de care noi înșine suferim.
       

De exemplu, coboară un preot dintr-o mașină foarte luxoasă, însoțit de o femeie frumoasă, iar în urma lor un tânăr le duce bagajul. Dacă cineva e iubitor de avere, va zice: „Ce mașină are popa!”. Cel desfrânat va zice: „O, ce femeie are popa!”. Cel îngâmfat va zice: „O, are slugi popa, nu poate să-și care singur bagajele!”. Dacă însă cineva trăiește în feciorie, poate să creadă că femeia este sora preotului, și chiar poate să-i pară că seamănă cu el. Dacă n-are patimă pentru avere, poate crede că mașina e împrumutată sau nici să nu o bage în seamă. Dacă este smerit, va zice: „Ce fericit este fratele că s-a învrednicit să ducă valiza unui slujitor al lui Hristos, probabil în ea sunt veșmintele preoțești și alte lucruri sfinte”.

Fiecare, deci, se vede în celălalt pe sine. Aproapele este cel mai bun barometru al vieții noastre duhovnicești. Arhim. Sofronie Saharov spunea chiar mai mult, el zicea că aproapele este viața noastră.

Extras din ”În căutarea aproapelui pierdut” – Ierod. Savatie Baștovoi, , Edi. Marineasa, Timișoara, 2002, p. 111-112  

„De cât timp pui dumneata spânzuraţii pe pomelnic?” (cutremurător… aveți grijă pe cine pomeniți!)

O venit o femeie din Braşov şi mi-a zis: „Părinte, îs tot bolnavă!” „De cât timp eşti bolnavă?” „De vreo treizeci de ani.” „Umbli la biserică?” „Umblu!” „Te rogi?” „Mă rog!” „Te spovedeşti?” „Mă spovedesc, Părinte. În fiecare lună aproape mă spovedesc.” O femeie cuminte, no…

„Faci parastase pentru cei morţi?” „Fac, Părinte, toate rânduielile. Da’ îs bolnavă de numai nu-mi iese sufletul! Atâta-s de bolnavă!” Zic: „Dumneata greşeşti undeva înaintea lui Dumnezeu! Eu n-am de unde să ştiu, că nu-s Părintele Arsenie, dar, dacă-mi dai voie, hai să ne rugăm! Mă rog şi eu, şi dumneata, să ne arate Domnul Hristos unde greşeşti dumneata.”

După un an de zile abia ne-am dat seama de unde vine necazul. Şi ştiţi de unde am aflat? Tot din mărturisirea dumneaei. Ea punea pe pomelnic spânzuraţi. Şi o întreb: „De cât timp pui dumneata spânzuraţii pe pomelnic?” „Păi de treizeci de ani de zile.” „De treizeci de ani de zile eşti tot bolnavă, vezi? Nu cumva să ai în minte că îi fi mai bună decât Hristos sau decât Dumnezeu!” Vedeţi? Aici e greşeala oamenilor! Eu le atrag atenţia şi acum, tot mereu le atrag atenţia: Aveţi grijă, să n-aveţi în minte că veţi fi cumva mai buni ca Hristos sau ca Dumnezeu. Niciodată!

Dacă rânduiala Bisericii zice să nu-l pui pe pomelnic, păi nu-l pui! Că pui la urmă oricum cu tot neamul lor, şi acolo îl cuprinzi şi pe el, asta e altceva! Biserica e ca o mamă! Tot bună! Pe toţi îi cuprinde la slujbă. Păi da las-o aşa cum e lăsată de la Sfinţii Apostoli, de la Domnul Hristos încoace. De la Sfinţii Părinţi şi până în ziua de astăzi nu e modificat nimic! Noi ţinem rânduiala cum ne-au lăsat-o ei. Dar oamenii au impresia că or fi mai buni.

Extras din ”Pr. Arsenie Boca – Fiti ingaduitori cu neputintele oamenilor” – Pr. Ghelasie Tepes, Ed. Agnos, Sibiu, 2013, pag. 70-71

In anul 2016, vine Dumnezeu la Noe, care traia linistit si-i zice…

Anunţ

In anul 2016, vine Dumnezeu la Noe , care traia linistit si-i zice:
– Noe, pamantul s-a umplut de rautate si oamenii M-au uitat. Vreau sa-mi construiesti o noua Arca, pentru ca Potopul va veni iar. Sa iei din fiecare specie cate un exemplar: mascul si femela. Ai la dispozitie 6 luni de zile!
Dupa 6 luni se uita Dumnezeu pe pamant si-l vede pe Noe plangand in gradina.
– Noe !!! Sunt pe cale sa incep Potopul, unde este Arca ???
– Iarta-ma, Doamne, dar lucrurile s-au mai schimbat intre timp ….
Am nevoie de autorizatie de constructie. Ma tot cert cu un inspector, pentru un sistem antiincendiu, vecinii m-au dat in judecata pentru ca am incalcat planul de urbanism construind Arca in gradina mea si nu am respectat normele de inaltime.
Apoi compania de electricitate a cerut sa pun ipoteca pe Arca in vederea acoperirii costurilor de transport si de mutare a liniilor de inalta tensiune ce trebuie date la o parte din calea Arcei pentru a fi lansata la apa. Degeaba le-am spus eu ca va veni marea la mine, ca nu m-au crezut.
Sa fac rost de lemn, a fost o alta problema. Este interzis sa tai lemn din padurile invecinate deoarece acolo traieste bufnita cu pete care-i o specie protejata. Am incercat sa-i conving pe ecologisti ca tai lemnul tocmai pentru a salva bufnita, dar nici n-au vrut sa stea de vorba cu mine.
Cand am inceput sa adun animalele, am fost dat in judecata de un grup de activisti pentru protectia animalelor. Ei sustineau ca tin animale salbatice sechestrate impotriva vointei lor si de asemenea, au sustinut ca a pune atatea animale intr-un spatiu atat de mic, inseamna cruzime asupra lor.
Apoi, cei Ministerul Mediului au spus ca nu am voie sa construiesc Arca pana cand reprezentantii lor nu fac un studiu de mediu si implicatiile pe care Potopul Tau le poate avea asupra mediului…
Inca am un proces in derulare cu Ministerul Muncii deoarece nu m-am hotarat cate minoritati ale grupurilor etnice sa angajez pe santier. Blocul Sindical nu ma lasa sa fiu ajutat de propriii copii la constructie, deoarece acestia nu fac parte din Sindicat si nu au certificare ISCIR pentru constructia de Arce.
Ca sa fie totul si mai rau, Fiscul mi-a confiscat toate posesiile deoarece ei sustin ca vreau sa parasesc tara cu specii de animale pe cale de disparitie.
Deci, Doamne, iarta-ma, dar imi trebuie pe putin 10 ani ca sa fac tot ce mi-ai zis!!
Dintr-o data cerul se lumina, norii disparura, iar soarele aparu din nou stralucitor pe cer.
– Doamne, sa inteleg ca nu ne mai distrugi lumea ?
– Nu, Noe, se pare ca mi-a luat-o guvernul inainte…

Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil

La adunarea celor 9 cete, Serafimii, Heruvimii, Scaunele, Domniile, Stapâniile, Începătoriile, Puterile, Arhanghelii şi Îngerii.
Mihail, preaîncuviinţatul mai-marele peste cetele puterilor celor fără de trup, şi în Legea Veche şi în cea Nouă a arătat ce este harul Evangheliei, şi arată multe faceri de bine neamului omenesc. Că de vreme ce pizmaşul şi luptătorul mântuirii noastre, înălţându-se s-a mândrit împotriva Ziditorului său şi a zis: "Pune-voi scaunul meu deasupra norilor" şi lăudându-se că "voi fi asemenea cu Cel înalt", a căzut din cinstea de arhanghel, precum grăieşte Domnul ("Văzut-am, zice, pe satana, ca fulgerul din cer căzând"). Asemenea cu el şi ceata ce era sub el, înălţându-se, a căzut. Acest de-a-pururea lăudat, păzind ca o slugă credincioasă credinţa către Stăpânul şi arătând multă nevoinţă spre neamul nostru, a fost rânduit de Atotputernicul Dumnezeu ca să fie mai mare peste cetele înţelegătoare. Că văzând că a căzut vicleanul, a strâns cetele îngereşti şi a zis: "Să luăm aminte: Lăudat-au cu glas pe Domnul tuturor", ca şi cum ar fi zis: Să luăm aminte noi cei ce suntem zidiţi ce au pătimit cei ce erau cu noi, care până acum au fost lumină, şi acum s-au făcut întuneric.
Sf. Arhanghel MihailPentru aceasta o adunare ca aceasta s-a numit Soborul îngerilor, adică luarea aminte şi înţelegere şi unire. Acesta dar, marele folositor şi de bine-făcător mântuirii noastre, înmulţind şi întinzând spre mulţi multe faceri de bine mântuirii, s-a arătat la mulţi văzându-se. Că s-a arătat lui Avraam şi lui Lot la pustiirea şi pierderea Sodomei. Arătatu-s-a lui Iacov când fugea de fratele său. Mers-a înaintea taberei fiilor lui Israel, când se izbăveau şi au scăpat de robia şi de chinul egiptenilor. Arătatu-s-a lui Valaam, când mergea să blesteme pe Israel. Şi către Iosua al lui Navi a zis, când l-a întrebat: "Eu, Arhistrategul puterilor Domnului, acum am venit". Acesta a cufundat de tot şi râurile ce se revărsaseră de păgâni asupra aghesmei şi a locaşului de închinare. Se află şi altele multe ce se spun despre el în Sfânta Scriptură. Pentru aceasta şi noi, având pe acesta ajutor şi păzitor vieţii noastre, prăznuim astăzi preacinstitul lui praznic. Împreună cu Sfântul Arhanghel Mihail, prăznuim astăzi şi pe prea frumosul şi prea veselitorul Arhanghel Gavriil. Pentru că şi acesta multe faceri de bine a făcut neamului omenesc, atât în Legea Veche, cât şi în cea Nouă. Căci în proorocia lui Daniil se pomeneşte însuşi numele lui, când tâlcuieşte Daniil visul ce a văzut pentru împăraţii mezilor şi ai perşilor şi ai elinilor: "Gavriile, zice, fă-l pe acela (adică pe Daniil) să înţeleagă vedenia" (Daniil. 8, 16). Şi iarăşi acelaşi Gavriil a arătat aceluiaşi Daniil că după şaptezeci de săptămâni de ani, adică după patru sute nouăzeci şi şapte de ani, are să vină Hristos. "Şi iată, zice Gavriil, bărbatul pe care l-am fost văzut la începutul vedeniei zburând, s-a atins de mine ca în ceasul jertfei de seară. Şi m-a făcut să înţeleg şi celelalte" (Daniil 9, 21). Acesta este cel care a binevestit femeii lui Manoe că are să nască pe Samson. Acesta este cel care a binevestit lui Ioachim şi Annei că au să nască pe Doamna şi Stăpâna de Dumnezeu Născătoarea.
Sf. Arhanghel GabrielIar în Legea Nouă, acesta a binevestit lui Zaharia, stând de-a dreapta altarului tămâierii, că va naşte pe marele Ioan înaintemergătorul. Acesta a hrănit şi pe pururea Fecioara Maria doisprezece ani înăuntru în Sfintele Sfintelor cu hrană cerească. Acesta însuşi, şi cine se îndoieşte? a binevestit Născătoarei de Dumnezeu că va naşte de la Duhul Sfânt pe Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta s-a arătat lui Iosif în vis, precum zic mulţi, şi i-a zis să nu se teamă, ci să ia pe Mariam, femeia sa, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Acesta s-a arătat şi pastorilor şi le-a binevestit, că S-a născut Hristos Mântuitorul lumii. Acesta şi în vis a zis lui Iosif să ia pruncul şi pe Mama lui şi să fugă în Egipt. Şi iarăşi acesta însuşi i-a zis să se întoarcă în pământul lui Israel. Mulţi însă din sfinţiţii învăţători şi din scriitorii de cântări socotesc că dumnezeiescul Gavriil a fost şi îngerul cel îmbrăcat în veşmânt alb, care, pogorându-se din cer, a răsturnat piatra de pe uşa mormântului lui Iisus, Dătătorului de viaţă, şi a şezut deasupra ei. Şi el a fost cel care a binevestit mironosiţelor învierea Domnului. Şi ca să spunem mai cuprinzător, dumnezeiescul Gavriil a slujit la iconomia tainei întrupării Cuvântului lui Dumnezeu din început până în sfârşit.
Pentru aceasta şi Biserica lui Hristos îl prăznuieşte pe el, împreună cu Arhanghelul Mihail, şi cheamă harul şi ajutorul lui, rugându-i ca prin ajutorul şi rugăciunile lor, şi în veacul de acum să aflăm scăpare de rele, şi în cel ce va să fie să ne învrednicim de bucuria cerească şi de împărăţie. Amin.

DE LUAT AMINTE! Să nu bârfești niciodată un preot, nici dacă e caterisit! Poveste reală care te va pune pe gânduri

In Pireu, cu destui ani in urma, un preot a fost caterisit si pentru ca avea o dubla pregatire, a lucrat dupa aceea ca profesor.
  

Desigur a cerut transferul, si a plecat in alta parte. De sarbatori venea in Pireu ca sa-i vada pe ai sai si pe prieteni. O doamna l-a recunoscut si i-a zis alteia:

-Il cunosti? A fost preot ”Si l-au tuns”, l-au caterisit. Cealalta cand a auzit, fiind si slaba de minte, cand fostul preot a trecut pe langa ea, ”i-a pus coarne” si s-a strambat in spatele lui. N-a trecut un an, si femeia a murit si au inmormantat-o in Cimitirul Invierii. S-au incheiat trei ani (n.n. acesta era termenul legal acceptat pentru deshumare), dupa care au deshumat-o, si au gasit-o putrezita, in afara de maini care erau intregi, de parca atunci ar fi fost puse in mormant si negre ca si cum ar fi fost vopsite, cu unghii mari cumplite la vedere. Au chemat pe preotul cimitirului care i-a facut slujba si i-a citit rugaciunile de iertare de trei ori, dar nu s-a intamplat nimic! Atunci l-au instiintat pe mitropolitul Hrisostom, care a venit imediat, si-a pus epitrahilul si omoforul si a citit rugaciunea arhiereasca de iertare, dar tot nu s-a intamplat nimic. Printre rudele si cunoscutii care se sflau la deshumare era si doamna aceea care -i aratase moartei pe preotul caterisit. Era vecina ei si ruda mai indepartata. Aceasta se gandea:

-Ceva pacate trebuie sa fi facut mainile, daca acestea n-au putrezit. Si si-a adus aminte de acea intamplare, a priceput care este cauza si a povestit mitropolitului. Acesta a dispus sa-l gaseasca imediat pe acel preot caterisit. Pentru ca aceasta se intampla in perioada vacantei scolare, l-au gasit in Pireu. In dupa-amiaza acelei zile, el a mers cu mitropolitul la cimitir. Intre timp separasera oasele moartei, iar mainile le pusesera intr-un colt. Mitropolitul l-a pus in tema pe fostul preot si i-a zis:

-Vino sa vezi, fiule, harul preotiei nu te-a parasit, ci a ramas lipit de tine. Iart-o, spune ”Dumnezeu s-o ierte”, atinge-ti mainile de mainile ei si minunea se va intampla. Cand preotul a rostit acele cuvinte si i-a atins mainile, ele s-au facut tarana.

”Explicarea Dumnezeiestii Liturghii” – Pr. Stefanos Anagnostopoulos

Sf. Ioan Scărarul: Cum se pot mântui creştinii, trăind în lume

Am auzit pe unii care petrec în lume cu nepăsare, zicând către mine: ’’Cum putem noi, care vieţuim în lume să ne mântuim’’? Acestora le-am răspuns: ’’Toate lucrurile bune pe care le puteţi face, faceţi-le: nu defăimaţi pe nimeni, nu furaţi de la nimeni, nu minţiţi faţă de nimeni, nu vă înălţaţi faţă de nimeni, nu urâţi pe nimeni, nu vă despărţiţi de adunările de la slujbele din biserică, pătimiţi împreună cu cei lipsiţi, nu pricinuiţi nimănui sminteală, de ce este al altuia să nu vă apropiaţi. De veţi face aşa, nu veţi fi departe de Împărăţia Cerurilor’’.

Extrase din ’’SCARA’’:

Puterea celor 40 de liturghii şi parastase

Puterea celor 40 de liturghii şi parastase
Înainte vreme, când încă nu se ştia puterea celor 40 de Liturghii, lumea făcea pentru cei răposaţi câte 20, alţii câte 30 de Liturghii. Dar s-a descoperit că sunt mai puternice 40 de Liturghii decât 30. Si cum a fost?
Un preot bătrân dintr-un sat avea peste 80 de ani. El, săracul, nu mai putea sluji. A măritat o fată a lui, iar ginerele rămăsese în locul lui la parohie. Poporul avea evlavie la preotul bătrân, dacă l-a cunoscut, pentru că pe atâţia i-a botezat şi i-a şi cununat şi pe alţii i-a şi înmormântat; îl ştiau drept părintele satului, că era de mult timp acolo. Oamenii aveau evlavie la bătrân. Se mai duceau la spovedit, la citit, să le mai spună un cuvânt, şi tânărul era bucuros că bătrânul mai poate face ceva, de-l ajută pe el.
Dar pe preotul bătrân îl dureau picioarele, căci era bolnav de reumatism. Acum la bătrâneţe reumatismul îşi arată puterea, pe măsură ce slăbeşte omul tot mai tare. Şi i se umflaseră picioarele. Acolo în satul acela era un feredeu, o baie, care avea apă sărată, ce făcea bine la reumatism, la diferite boli.
Baia aceasta era într-o grădină mare, cu o livadă frumoasă.
Şi preotul ducându-se acolo să facă baie, se ducea cu nădejdea în Dumnezeu, că aşa-i datoria preotului şi a călugărului şi a creştinului când călătoreşte, mai ales singur, să zică rugăciuni pe drum. Zicea rugăciuni de acasă până ajungea în grădină.
Când ajungea acolo în grădină, întâlnea un tânăr plângând şi văitându-se foarte tare, dar care nu vorbea. Si mergea tânărul acesta cu preotul la baie şi arăta multă dragoste să-l ajute pe preot. Preotul bătrân, cât stătea în baie zicea rugăciuni, că el ştia rugăciuni multe pe de rost.
Când ieşea din baie, tânărul acela iar venea plângând. Plângea într-una. Ştergea picioarele preotului, îl încălţa, îi dădea haina şi-l petrecea plângând. Acuma bietul preot, văzând pe tânărul acesta că plânge, îl întreabă: “Tinere, de ce plângi?” Iar el nu grăia nimic. Atunci preotul s-a gândit să-i dea bani. Dar acela plângea şi n-a vrut să primească banii. De câte ori venea preotul, găsea pe tânărul ăsta care ieşea de undeva din livadă, că era livadă deasă cu pomi, plângând tare, şi mergea cu el la baie şi îl ajuta până ieşea preotul din grădină, iar el rămânea în grădina aceea.
Atunci, ce s-a gândit preotul? A pus nişte prescuri şi o sticlă de vin curat într-un şervet frumos şi a zis: “Eu am să-i dau prescurile acestea şi o sticlă de vin, poate acestea le va primi, că tare mult bine îmi face omul acesta”.
Când a ajuns preotul, l-a întâlnit iar plângând. A mers la baie, acela iar l-a ajutat, şi când să iasă pe poartă, preotul zice:
- Ia legătura asta cu prescuri şi o sticlă de vin, să le mănânci, că le-am blagoslovit eu.
Atunci a vorbit tânărul acela:
- Oh, părinte, oh! Dacă ai şti cine sunt eu, nu mi-ai da prescuri să mănânc. Vai şi amar de mine!
Si atunci s-a speriat preotul:
- Dar cine eşti tu, fiule? De ce n-ai vorbit până acum, că de atâtea ori am venit eu în grădina asta şi tare mult m-ai ajutat?
- Oh, părinte sfinte, dacă ai sta sfinţia ta în grădina asta şi în baia asta toată viaţa, mare bine mi-ai face mie!
- Dar de ce?
- Că numai sfinţia ta când vii în grădina asta şi cât stai în baie zici rugăciuni, şi numai atât pot sta şi eu în grădina asta a mea.
Bătrânul când făcea baie se ruga şi zicea: “Doamne, pomeneşte şi iartă păcatele aceluia care a făcut baia aceasta”, fiindcă era gratuită şi avea toate cele de nevoie.
- Dar unde eşti tu?
- Eu sunt în iad!
- Dar cine eşti tu?
- Eu sunt proprietarul acestei grădini. Grădina aceasta cu pomi a fost a mea şi baia aceasta am zidit-o pe cheltuiala mea şi am lăsat-o în folosul comunei, dar am murit în floarea vârstei, cu păcate grele şi m-am dus în iad. M-am mărturisit eu, dar degeaba, că n-am avut vreme când face canon. Si iată, părinte sfinte, sunt 80 de ani de când mă muncesc în iad. Si când intri tu, părinte sfinte, în grădina asta şi te rogi, îngerul Domnului vine si mă scoate din foc. Si toţi care stau în baie, numai răutăţi fac, si nu se gândesc la Dumnezeu. Iar dumneata şi când stai în baie şi când intri în grădină, intri cu rugăciunea. Asta dreptate mi-a făcut Dumnezeu, că trimite pe îngerul Domnului şi mă ia din foc, “cât va sta preotul în baie şi în grădină, pentru rugăciunile lui, fiindcă se foloseşte şi preotul, tu să stai în grădina ta”. De aceea am spus, părinte sfinte, dacă ai sta mata în grădina asta până la sfârşitul vieţii, atâta stau eu afară din iad. Cum pleci mata, mă răpeşte îngerul Domnului si mă duce înapoi la munci.
Şi s-a speriat preotul. Şi a întrebat:
- Cum te cheamă, frate?
- Ioan mă cheamă.
- Da? Frate Ioane, şi cum pot eu să te ajut?
- O, părinte, mare putere au preoţii de la Dumnezeu! Multe suflete scot preoţii din iad.
- Dar cu ce?
- Dacă vrei, părinte sfinte, nu-mi da prescuri să mănânc, că eu sunt duh, eu mă arăt ţie aşa, dar eu nu-s cu tot cu trupul aici. Eu nu pot mânca şi bea acuma. Dacă vrei, ia prescurile şi vinul şi să faci pentru mine, părinte sfmte, 40 de Liturghii să mă scoţi din foc, că dacă mă ajuţi, mare plată ai să ai în ziua judecăţii, în ziua cea mare.
Şi cum a zis aşa, cum era cu preotul de vorbă în grădină, n-a mai văzut nimic preotul. I-au ţiuit preotului urechile, s-a speriat, a rămas în grădină şi a început a plânge: “Doamne, Doamne, cum mi-ai adus un suflet din iad ca să vorbească cu mine şi să-mi arate puterea celor 40 de Liturghii!” Până atunci se făceau 30 de Liturghii, cum am spus.
Atunci preotul a venit acasă plângând. Şi l-a văzut ginerele şi fiică-sa, şi l-a întrebat:
- Ce ai, tată, că eşti mâhnit?
Ştii, omul se cunoaşte.
- Dragul tatii, ce să am? Sunt supărat. Mă cam dor picioarele; de-acum văd că mi se apropie sfârşitul meu. Uite, măi băiete, ce vreau să fac. Eu, fiindcă am fost preot 60 de ani în comuna asta, vreau să mă duc pregătit din lumea asta. Să-mi dai voie să slujesc 40 de zile Sfânta Liturghie.
- Cine?
- Eu.
- N-ai să poţi, tată! Vezi, mata de-abia te duci.
- Cum va vrea Dumnezeu.
- El a vrut să slujească; să se ostenească el.
Şi atunci s-a minunat.
- Dacă ai să poţi, tată! Am să te mai ajut şi eu. Dar dacă poţi mata, noi te lăsăm să faci.
- Dar nu aşa cum slujiţi voi, numai duminica şi în sărbători, eu fac ca la mănăstiri.
Dar nu le-a spus taina ce a grăit acela şi ce-a văzut în grădină. Şi s-a apucat preotul, s-a. pregătit, s-a schimbat, s-a spălat, s-a mărturisit la cel tânăr, că nu poate sluji până nu se mărturiseşte. Si s-au minunat oamenii în satul acela: “Aţi auzit o veste? Preotul cel bătrân a zis că înainte de moarte vrea să facă 40 de zile slujbă”.
Si trăgeau clopotul la biserică în fiecare zi dascălul şi cântăreţul. Oamenii, când auzeau, ziceau: “Hai, măi, că slujeşte preotul bătrân! Asta-i o minune mare!” Dar se minunau toţi cât de uşor făcea slujba. Toată rânduiala, şi în fiecare zi Liturghie, că el dacă se împărtăşea cu Preacuratele Taine în fiecare zi, Sfintele îl întăreau. Sfintele Taine sunt şi pentru întărirea trupului, iar preotul slujitor se împărtăşeşte în fiecare zi, când slujeşte. Şi se minunau toţi: “Preotul cel bătrân a întinerit! Hai să-l vedeţi cum slujeşte, cum cădeşte şi la urmă ţine predică si face panahidă si toate”. Si oamenii, bucuria lor că a început preotul în fiecare zi să slujească. Aşa se slujea înainte în sat. Mergeau şi ei la biserică.
Si atunci a slujit preotul acesta bătrân vreo 20 de zile. La 20 de zile săracul a venit de la biserică foarte obosit. Si s-a dus în camera lui: “Eu mă odihnesc oleacă. Voi mânca când m-oi scula. Acum nu mi-e foame. M-am împărtăşit cu Sfintele Taine”.
Şi preotul bătrân cum era încălţat cu ciubotele, a pus capul să se odihnească. Şi nici n-a adormit bine şi vede un râu mare de foc, de n-avea margine lăţimea lui. O mare de flăcări. Şi auzea fel de fel de vaiete şi ţipete şi scrâşniri din dinţi şi răcnete de disperare şi vedea cum ard oamenii şi cum îi întorc dracii cu furci în flăcări, şi cât de mare e chinul. Si s-a speriat preotul. Când aproape de malul acelui râu de foc, iaca vede pe Ioan al lui. Jumătate era ieşit din flăcări. Şi a început a striga, bătând din palme: “Părinte, părinte, nu mă lăsa. Eu sunt Ioan din grădină! Iată cu Sfintele tale Liturghii, jumătate am ieşit din foc”. El făcuse jumătate din slujbe. “Nu mă lăsa, părinte sfinte, fă înainte şi mă scoate, că mare plată ai să ai în ziua judecăţii!”
Si preotul s-a trezit si n-a mai văzut râul de foc, şi s-a speriat. S-a sculat, şi mai tare s-a îmbărbătat. “Chiar de-oi muri, dar mai fac 20 de Liturghii”, a zis bătrânul. A întinerit. Nici nu simţea că-i bătrân. “Ia uite, domnule, ce putere la el!”
Vezi, omul când ia contact cu lumea de dincolo, cât curaj are? Si a făcut bătrânul încă 20 de slujbe; 20 de Sfinte Liturghii. Şi se minunau oamenii: “Măi, să-l întărească Dumnezeu pe părintele nostru, săracul! La 80 si atâţia de ani face zi de zi!” – cum a făcut stareţu1 meu Liturghii aici până la 82 de ani. Stareţul care m-a călugărit pe mine, Ioanichie. Aici se vede şi credinţa! Credinţa îl întăreşte pe om.
Şi a făcut încă 20 de liturghii. Si când a ajuns la 40 de zile, la ultima Liturghie, pe când era cu sfântul pocrovăţ în mână şi cu sfânta linguriţă ca să consume Sfintele, după ce s-au împărtăşit credincioşii, preotul vede deodată intrând în sfântul altar un vultur frumos, cu pene în mii şi mii de culori. Lumea plecase din biserică, pentru că se dăduse anafura. Paracliserul era prin biserică. Şi preotul a strigat:
- Măi, Vasile, ia vino repede încoace! Când a intrat paracliserul şi a văzut vulturul aşa de frumos, grozav s-a minunat. A căzut cu faţa la pământ şi a zis:
- Vai, părinte, de unde-i pasărea asta aşa de frumoasă? N-am mai văzut o aşa pasăre!
Si atunci vulturul a început a vorbi:
- Părinte sfinte, eu sunt Ioan. Iată cu Sfintele şi dumnezeieştile tale Liturghii, 40 de Liturghii, m-ai scos din munca iadului. Eu zbor si mă duc la raiul desfătării. Şi să-ţi dea ţie Dumnezeu plată în ziua cea mare a judecăţii, că ai scos un suflet din muncile iadului. Să ştii aceasta, că prin mâinile preoţilor şi prin Sfânta Liturghie multe mii şi mii de suflete în fiecare zi ies din iad, cum am ieşit şi eu. Deci mare este puterea Sfintei Liturghii, dar de acum înainte să nu mai faci 30 de Liturghii, ci 40 de Liturghii.
Şi zicând aceasta, nu l-a mai văzut. Si apoi preotul le-a spus:
- Iată azi am terminat 40 de Liturghii. De acum să vă spun taina de ce am slujit.
Şi le-a spus la ai lui si au scris, că avem în prolog scris. “Scrieţi istoria asta, că am văzut-o cu ochii şi am auzit-o cu urechile. Iată cum s-a întâmplat cu mine … “. Le-a spus de când mergea la baie. Si n-a mai făcut preotul baie la picioare pe urmă, l-a întărit Sfântul Duh. Si a mai trăit preotul trei ani de zile şi după trei ani s-a dus la Domnul.
Şi s-a făcut întâmplarea aceasta în Constantinopol, pe timpul împăratului grecesc Heraclie, împărat foarte credincios, acela ce a scos Sfânta Cruce de la Ierusalim, care a fost robită de perşi. Şi v-am spus aceasta ca să cunoaşteţi puterea celor 40 de Liturghii.

Despre divorţ şi recăsătorire.

1.    Căsătoria este legătura sfântă dintre un bărbat şi o femeie, care îşi asumă liber şi responsabil calea mântuirii prin dragoste, ajutor reciproc şi naştere de prunci. Pentru realizarea acestui scop Biserica binecuvântează căsătoria, iar fiecare soţ (credincios şi conştient) îl primeşte pe celălalt soţ ca pe un dar de la Dumnezeu şi ca pe „o jumătate a lui” fără de care nu se simte împlinit. Biserica cheamă şi ajută soţii să biruie patimile şi să-şi înduhovnicească dragostea reciprocă, iar căsătoriile încheiate din porniri pătimaşe, interese sau obligaţii nu sunt binecuvântate de Dumnezeu, pentru că dragoste adevărată poate exista doar acolo unde este libertate (atât fizică şi juridică, cât mai ales duhovnicească, faţă de patimi/vicii).

2.   Căsătoria este considerată un act unic şi irepetabil, care este rupt doar de moartea unuia dintre soţi (cf. Romani 7:2-3). Atunci când Sfântul Pavel spune că o femeie „e mai bine să se căsătorească decât să ardă” (I Corinteni 7:9), el se referă la văduve şi la cele care nu au mai fost căsătorite (I Corinteni 7:8) sau care, fiind căsătorite şi-au lăsaţi bărbaţii adulteri, dar fără ca ele însele să fi săvârşit adulter, pentru că altfel ar contrazice un alt text biblic (Matei 5:32). Acelaşi principiu e valabil şi în cazul bărbaţilor, iar speculaţiile precum că bărbaţilor li s-ar îngăduit ceva mai mult decât femeilor este total greşit! Prin urmare, recăsătorirea este îngăduită de Biserică doar pentru persoanele văduve (de obicei, după un an de la moartea soţului/soţiei) şi pentru cei care au rămas singuri după ce soţul/soţia şi-a abandonat familia împreunându-se cu altcineva.

3. Recăsătorirea (şi implicit a doua şi a treia Cununie) sunt privite de Biserică ca o excepţie ce se poate încuviinţa de maxim 2 ori (în plus faţă de prima căsătorie), iar aprobarea lor de către Biserică este însoţită de oprirea de la împărtăşirea cu Sfintele Taine de la unu la trei ani (cf. Canonul 4 al Sf. Vasile cel Mare). Mai mult decât atât, unele norme canonice admit a treia căsătorie numai dacă persoana în cauză nu a împlinit 40 de ani şi nu are copii. Chiar şi slujba celei de a doua nunţi nu pune un accent atât de mare pe fast şi bucurie, cât pe pocăinţă şi milă din partea lui Dumnezeu, care înţelege neputinţa omului. Acest caracter penitenţial şi oarecum excepțional  al celei de a doua/a treia căsătorii trebuie clar explicat celor care solicită binecuvântarea pentru a doua/a treia căsătorie.

4. În Biserica Rusă şi parţial cea Greacă, dezlegarea/dispensa pentru a doua şi a treia căsătorie se dă de ierarhul locului, iar în Biserica Română – de către duhovnic. Din păcate însă, în puţine cazuri solicitările de divorţ şi recăsătorire sunt examinate serios şi în conformitate cu învăţătura Bisericii (fundamentată obligatoriu pe Scriptură). După părerea mai multor teologi şi duhovnici, binecuvântarea căsătoriilor nelegitime nu înseamnă nici pe departe „o venire în întâmpinare” şi un imbold la pocăinţă, ci doar o încurajare a păcatului şi a divorţurilor. Biserica nu poate şi nu are dreptul să binecuvânteze o căsătorie întemeiată pe adulter (iniţial amant/ă, apoi soţ/ie). Deci dacă un bărbat şi o femeie mai întâi au divorţat (din anumite motive, dar altele decât săvârşirea de către ei a adulterului) şi abia după o anumită perioadă s-au cunoscut şi doresc să se căsătorească, Biserica poate binecuvânta o astfel de căsătorie; dar chiar şi aşa – ca excepţie, nu ca regulă. Dar dacă cineva fiind căsătorit şi-a găsit un amant / o amantă, şi abia apoi divorţează şi solicită Cununie cu „noul partener”, Cununia trebuie refuzată, căci ea ar însemna binecuvântarea adulterului.

5. Preotul trebuie să cerceteze bine situaţia pentru a nu batjocori Tainele Bisericii, iar dacă din neglijenţă sau dorinţa de câştig încuviinţează o astfel de căsătorie, trebuie să spunem clar că o astfel Cununie nu este valabilă (indiferent de fastul cu care a fost săvârşită şi banii care au fost plătiţi). Anume aici se încalcă foarte mult, iar cei care divorţează şi încearcă să legalizeze juridic un adulter, trebuie să înţeleagă că bisericeşte acesta nu poate fi legalizat în nici un fel. Nu trebuie să existe excepţii nici pentru politicieni şi nici pentru „ctitori”, pentru că poruncile dumnezeieşti au aceiaşi putere asupra tuturor şi nu înseamnă că în urma unei astfel de Cununii (formale) relaţia celor care trăiesc în adulter nu va mai fi păcat, ci o binecuvântare. Nicidecum! O astfel de Cununie nu devine valabilă nici dacă ar fi săvârşită sau încuviinţată de patriarh. Şi atunci când cineva solicită binecuvântarea unei relaţii păcătoase (pornite din adulter), noi nu trebuie  să le dăm impresii şi iluzii false, ci să-i chemăm la pocăinţă şi înfrânare. Să nu uităm nici de faptul că cei care au comis astfel de nelegiuiri, cer Cununia doar pentru a-şi adormi conştiinţa, şi nu pentru că ar simţi nevoia binecuvântării lui Dumnezeu, ştiind prea bine că Dumnezeu i-a binecuvântat în prima căsătorie şi nu-şi schimbă fără temei voinţa şi binecuvântarea după apucăturile lumeşti ale desfrânaţilor. Da, cei care trăiesc astfel nu trebuie nici cununaţi, nici împărtăşiţi, nici înmormântaţi până nu se lasă de păcat, indiferent dacă mai pot sau nu să refacă prima căsnicie. Ajungem şi la concluzia că acceptarea unui divorţ de către Biserică nu înseamnă (sau nu ar trebui să însemne) şi aprobarea automată a unei noi căsătorii.

6.   Unii se mai întreabă dacă relaţia dintre soţi continuă şi după moarte sau în lumea cealaltă. La această întrebare ne răspunde Însuşi Hristos care precizează că dincolo nu mai există soţi şi soţii, ci toţi sunt ca îngerii din cer (Matei 22:30). Altfel spus, acolo nu există diferenţiere pe sexe, după cum nu există nici la îngeri, ci toţi sunt la fel. Pe de altă parte, din textele biblice şi patristice înţelegem că în Împărăţia lui Dumnezeu toţi vor fi într-o comuniune deplină, indiferent că au fost sau nu rude de sânge, iar în iad toţi vor fi într-o înstrăinare deplină, chiar dacă pe pământ au fost foarte apropiaţi. Nu este exclus şi ca unul din soţi să meargă în rai, iar altul în iad, de aceea, despre o continuitate a relaţiilor de familie în lumea cealaltă nu putem vorbi sau, cel puţin, nu avem temei biblic sau patristic pentru a o face. Mai degrabă, în baza textului de la Romani 7:2-3, putem spune că legătura căsătoriei încetează definitiv prin moartea unuia dintre soţi.

7. În cazul divorţului şi al recăsătoriei trebuie acordată o atenţie deosebită copiilor, care nu trebuie să sufere ca urmare a neînţelegerii dintre părinţi. Şi aici Biserica trebuie să se implice la maximum. De multe ori, divorţul este evitat tocmai datorită copiilor, iar alteori copiii devin o „marfă de negoţ şi şantaj” între soţii care divorţează. Dar dacă divorţul totuşi s-a produs, copiilor trebuie să le se asigure nu doar un trai decent, ci şi posibilitatea de a comunica (în egală măsură) cum ambii părinţi, cu excepţia cazurilor când o astfel de comunicare ar pune în pericol sănătatea fizică sau psihică a copilului. Trebuie să ţinem minte că copiii nu au nevoie doar de banii părinţilor, ci mai ales de persoana, autoritatea şi dragostea părinţilor, care nu poate fi asigurată şi simţită deplin decât în cadrul unei familii unite.

Sursa: Ierom. Petru Pruteanu