luni, 30 iunie 2014

Dragoste curată

Trăia odată un credincios vestit pentru viaţa lui austeră. Într-o zi, aflându-se în faţa altarului, L-a chemat pe Dumnezeu, zicându-i:
- Doamne, aş fi în stare să fac orice, absolut orice, din dragoste pentru Tine. Supune-mă la orice încercare şi vei vedea că spun adevărul.
- Ia un vas, i-a spus un glas îngeresc, umple-l cu untdelemn, pune-l pe cap, străbate piaţa şi apoi oraşul, stradă cu stradă, şi întoarce-te, dar bagă de seamă, să nu iroseşti niciun strop de untdelemn.
Omul a umplut vasul, l-a aşezat pe cap şi a pornit cu braţele întinse în echilibru, rostind la tot pasul: „niciun strop să nu se irosească!”. Era zi de târg şi bărbatul a străbătut întreg oraşul, stradă cu stradă, fără să piardă niciun strop de untdelemn.
Mulţumit s-a întors şi a aşezat vasul la biserică. A luat icoanele drept martore a izbânzi sale, dar tăcere. Şi în zilele următoare icoanele au rămas mute. Cuprins de disperare, omul, cu capul pe genunchi, plângea amar şi repeta printre suspine: „şi totuşi nici un strop nu s-a irosit”.
Atunci s-a auzit un glas iarăşi:
– La ce-mi trebuie Mie untdelemnul tău, omule? Ce să fac eu, Dumnezeu, cu un vas cu untdelemn? De câte ori, în timp ce purtai vasul pe cap, de câte ori, omule, te-ai gândit la Mine? Niciodată!
Cu adevărat, omul se gândise numai la untdelemn.
– Mai bine ai fi răsturnat vasul şi te-ai fi gândit la Mine, cu iubire. Lasă de-o parte încercările, care te fac vestit, şi iubeşte-Mă cu adevărat.

sâmbătă, 28 iunie 2014

-Ce seamănă omul, aceea va şi secera-

Un bătrânel împovărat de ani s-a dus să locuiască împreună cu fiul şi cu nora lui, care aveau un băieţel de 4 ani. Mâinile bătrânului tremurau tot timpul, ochii îi erau înceţoşaţi, iar paşii împleticiţi.
Întreaga familie mânca împreună la masă, însă mâinile nesigure ale bătrânului şi vederea lui tot mai slăbită îl puneau mereu în încurcătură – boabele de mazăre i se rostogoleau din lingură pe covor, când întindea mâna după cana cu lapte, jumătate din lapte se vărsă pe faţa de masă. Fiul şi nora se simţeau tot mai iritaţi de neajutorarea lui. Până- ntr- o zi când…
“Trebuie să facem ceva cu bunicu’, a spus fiul. M-am săturat să tot văd lapte vărsat pe masă, să tot calc pe boabe de mazăre şi să tot aud cum plescăie şi troscăie în farfurie!” Aşa că soţul şi soţia au pus o măsuţă în colţul camerei, după uşă. Acolo bunicu’ mânca singur, în timp ce întreaga familie se bucura în jurul mesei. Şi pentru că bunicu’ reuşise să spargă vreo 2-3 farfurii, i-au cumpărat un blid de lemn.
Uneori, când se uitau în direcţia bunicului, familia putea să vadă o lacrimă stingheră în ochii lui slăbiţi şi trişti – singur, după uşă, bunicu’ îşi mânca bucăţica de pâine muiată în lapte. Cu toate acestea, singurele cuvinte pe care fiul şi nora le aveau pentru el erau de mustrare când îi cădea furculiţa pe covor sau când se mai vărsa din lapte pe masă. Băieţelul se uita când la bunicu’, când la mămica şi la tăticu’ lui, fără să spună un singur cuvânt…
Apoi, într-o seară, chiar înainte de cină, tatâl a observat că băieţelul meştereşte ceva pe covor. S-a apropiat şi a vâzut că încearca să cioplească o bucată de lemn. “Ce faci tu acolo? “, l-a întrebat tatăl duios.
Băieţelul şi-a ridicat ochii mari spre tăticul lui şi i-a răspuns la fel de duios: ” O, am treabă, vreau să fac un blid de lemn din care să mănânci tu şi mami când cresc eu mare…” A zâmbit şi s-a întors la “treaba” lui.
De data aceasta a fost rândul părinţilor să rămână fără cuvinte. O linişte apăsătoare s-a aşternut în cameră. şi lacrimi mari şi curate au început să le tremure în ochi, să li se rostogolească peste obrajii care de-acum luaseră culoarea sângelui vărsat pe crucea de la Calvar. Nici un cuvânt, deplină tăcere, dar amândoi ştiau prea bine ce au de făcut.
În seara aceea, soţul l-a luat pe bunic de mănă şi l-a condus cu grijă la masa mare din centrul camerei. Bunicu’ urma să mănânce la masă împreună cu întreaga familie – în seara aceea şi în fiecare seară de-atunci înainte, până la sfârşitul zilelor lui. Şi, dintr-un motiv sau altul, nici fiul şi nici nora nu mai păreau să fie deranjaţi dacă se vărsa din lapte pe faţa de masă sau dacă mai cădea câte-o furculiţă pe covor.
Copiii sunt ca nişte radare extrem de sensibile. Ochii lor nu lasă nimic neobservat, urechile lor sunt întotdeauna pe recepţie, iar mintea lor prelucrează neobosită mesajele pe care le receptionează.

vineri, 27 iunie 2014

Smerenia goneşte mândria

Un tânăr a venit la duhovnic să se spovedească. S-a întors după două săptămâni: - Părinte, ori sfaturile sfinţiei voastre nu sunt bune, ori dracii au pornit război crunt împotriva mea, ori m-a biruit duhul trândăviei. - De ce spui asta, frate? - Vin la biserică de doi ani de zile. M-am spovedit o singura dată, la început. Mi-am făcut o pravilaă de rugăciune foarte serioasă: dimineaţa – două catisme din Psaltire, după-masă – Paraclisul Maicii Domnului, seara – Acatistul Preadulcelui Iisus. Făceam zilnic trei sute de metanii şi ziceam aproape tot timpul rugăciunea lui Iisus. Nu ştiu cîţi creştini se nevoiau ca mine şi nici câţi erau râvnitori ca mine. Dar de când m-am spovedit la sfinţia voastră, abia termin cele trei catisme din Psaltire şi abia fac o sută de metanii. Părinte, nu e bine, ce credeti că se întâmplă cu mine? - E foarte bine ce se întâmplă cu tine, eşti pe drumul cel bun. - Cum, părinte, nu vedeţi de unde am plecat şi unde am ajuns? - Nu, nu văd, eu văd doar că ai pus început bun. - Ce început bun, părinte, unde mai e nevoinţa mea? - Eu te-aş întreba altceva: oare unde mai e mândria ta că nu mai e nimeni ca tine, că nu mai e nimeni atât de sfânt ca tine? - Părinte, nu ziceam că sunt sfânt… - Să ştii că ortodoxia nu e fariseism, cine face mai multe metanii e campion, cine zice mai multe catisme la Psaltire e mai sfânt. Sfinţii nu au strălucit numai prin sute de metanii, ci mai ales prin smerenie, prin dragoste de Dumnezeu. Nevointa nu este scop în sine, este mijloc. Cine face nevoinţa fără smerenie nu are plată. Înainte te mândreai cu nevoinţa ta, şi mândria îţi dădea putere. Dar, după ce te-ai spovedit şi ai primit canon, şi nu mai făceai ce-ţi trecea prin cap, ci ceea ce trebuia să faci, atunci puterile ţi-au slabit. De demult, un pustnic a ţinut un post foarte aspru, mândrindu-se. Cum a întrerupt postul, a văzut că diavolul mândriei a plecat de la el. Aşa şi tu: ce făceai de capul tău, fără binecuvântarea unui duhovnic, îţi hrănea mândria. Cum ai primit canon, cum au început dracii să îţi dea luptă. Abia acum începi să înţelegi cât de greu este războiul duhovnicesc. Nu te gândi că ai slăbit, gândeşte-te cât de slăbit erai înainte, când te vedeai mai râvnitor şi mai nevoitor decât alţii. Să ştii că mai mult Îi place lui Dumnezeu cel care face un canon mai mic smerindu-se decât cel care face canon mare pentru a-şi hrăni iubirea de sine. Asta nu înseamnă că Biserica nu a avut mari nevoitori, ci doar că aceştia au pus la temelia ostenelii lor smerenia. Să dea Dumnezeu să mergi şi tu pe acelaşi drum. Şi nu numai că vei ajunge să faci aceleaşi nevoinţe ca înainte, ci poate vei face unele mai mari. Dar vor fi nevoinţe încununate de Dumnezeu. Inţelegându-şi greşeala, tânărul îi spuse părintelui: - Da, părinte, aşa este, nevoinţele îmi hrăneau iubirea de sine. Ştiu că sunt mândru, dar vreau să scap de mândrie. Cât mai repede. - Uşor, uşor, că nu e uşoară lupta cu această patimă. De multe ori nu ne dăm seama cum trebuie să luptăm împotriva mândriei. Dar un sfat este sigur: caută sa dobândeşti smerenia. Smerenia goneşte mândria. - Şi dacă nu reuşesc? - Nu poţi reuşi de capul tău. Dar, spovedindu-te des, Dumnezeu te va ajuta să reuşeşti.
"Fericită e căsuţa unde arde căndeluţa!"                                                                                                      În anul 2000, naşii de cununie, mi-au dăruit mie şi soţiei mele o candelă identică cu acea, care ardea neîncetat în casa lor, spunându-ne:
- Dragii noştri să nu uitaţi că Părintele Cleopa a zis: "Fericită e căsuţa unde arde căndeluţa!". De aceea vă îndemnăm să ţineţi mereu candela aprinsă!

Am aşezat în inimă acest cuvânt şi am încercat sa-l împlinim cu toate că nu a fost deloc simplu. La început nu ştiam cum să aşezăm fitilul, cât de mare să-l lăsăm, cât şi ce fel de ulei să punem ... dar mai ales ne lupta gândul:
"Cum să lăsăm candela aprinsă pe timpul nopţii, dacă se întâmplă ceva şi ia casa foc!"

Cu toate acestea, în scurtă vreme ne-am obişnuit cu ea şi ne-a devenit foarte dragă.
Lumina ei ne făcea somnul mai odihnitor.
Cât de frumos este chipul lui Hristos luminat de o candelă, cât de dulce e rugăciunea vegheată de lumina ei smerită, cât de fericită e căsuţa unde arde căndeluţa!

A trecut un an de atunci şi noi aşteptam venirea pe lume a primului copil. Treceam printr-o perioadă grea dar cu un farmec aparte. Era toamnă târzie cu ploaie şi frig. O zi de miercuri ... aproape de-nserat. Şi atunci ne hotărâm:
- Să mergem la biserică la vecernie!

În acel an eram încă studenţi în Arad şi eu şi soţia, în acelaţi an dar secţii diferite. Stăteam în gazdă la doi bătrânei, soţ şi soţie foarte credincioşi ce aveau în curtea lor două case, într-una stăteam noi şi în cealaltă stăteau ei.
Când plecam undeva, aveam obiceiul să le spunem şi lor.
Aşa am făcut şi de data această ... şi am plecat!

În acest timp, ţeava ce alimenta soba cu gaz metan, s-a fisurat, iar camera a început să se umple cu gazul otrăvitor.

Gazda noastră ştia că noi ţinem mereu candela aprinsă, aşa că ori de câte ori noi plecam, ea mai venea să mai verifice din când în când dacă totul e în regulă, că de ... "Doamne fereşte!".
Intrand ea, de afară în casă a simţit mirosul greu perceptibil de gaz şi a înţeles ce s-a întamplat.

Noi veneam de la biserică, fără nici o grijă ... când ajungem acasă, ce vedem ... cu geamurile şi uşile deschise, echipa de la intervenţii muncea de zor să schimbe ţeava fisurată!

Şi am stat noi şi ne-am gândit:
Dacă noi nu am fi plecat la biserică, nu am fi simţiti mirosul de gaz ... şi adormind nu ne-am mai fi trezit ... dacă nu era candela, gazda nu ar mai fi intrat la noi după ce am plecat ca să sesizeze la timp scurgerea de gaz iar noi venind, nebăgănd de seama poate aprindeam becul şi sărea casa în aer!

Au trecut aproape 13 ani de atunci şi dacă veţi trece pe lângă căsuţa noastră noaptea, veţi vedea licărind o luminiţă plăpândă, ce arde liniştit în faţa icoanei lui Hristos.
E candela ce mi-a salvat candva viaţa!

Cu dragoste Părintele Ciprian!