sâmbătă, 16 aprilie 2022

FUNIA DE NISIP - ŢARA FĂRĂ BĂTRÂNI

 Se spune că într-o ţară îndepărtată, tineretul s-a hotărât să-i ucidă pe toţi bătrânii. „De ce numai bătrânii să fie mari slujitori ai ţării? Cât au să-şi mai scoată căciula din cap înaintea bătrânilor?” ziceau cei tineri.

Şi, într-o noapte, s-au apucat voinicii de tineri de au ucis pe toţi bătrânii. Numai un fiu mai cu suflet n-a cutezat să-l ucidă pe tatăl său, ci l-a luat şi l-a ascuns într-o peşteră, unde nimeni nu-l putea găsi.
Nemaifiind bătrâni, a chemat atunci Vodă, în divan şi în toate slujbele, numai oameni tineri. Din toate bărbile marilor sfetnici ai lui Vodă, n-ai fi putut lega o bidinea, iar din toate mustăţile judecătorilor, nu puteai alege măcar un fuioraş.
Dar iată, că ţara aceea era vecină cu un neam duşman, care ca uliul pândea de mult să pună gheara pe bogăţiile ei.
- "A sosit ceasul", ziseră cârmuitorii neamului vecin. "Şi-au ucis bătrânii, e vremea să le ocupăm ţara".
Dar cum să înceapă cearta? Că, de, chiar când începi o gâlceavă din senin, tot vrei să creadă lumea că dreptatea e de partea ta. Şi ce s-au gândit viclenii:
- "Să cerem înapoi de la tinerii vecini, funia pe care strămoşii noştri le-au împrumutat-o cândva strămoşilor tineretului. Iar de nu ne-or da-o în trei zile, le luăm ţara amanet şi amanetul rămâne pe urmă al nostru pe vecie".
Dar ce fel de funie voiau viclenii de vecini?
- "Funia împrumutată de la strămoşii noştri - ziceau ei - era împletită din fire de nisip".
- "Ei, ce mare lucru", - zise sfetnicii lui Vodă din ţara tineretului, care nu ştiau nimic despre această funie. - "O să le dăm funia şi o să fim în pace cu vecinii noştri". Însă nimeni nu ştia unde se putea găsi această funie.
Ei, şi pentru că n-au găsit-o, ce şi-au zis:
- „Vom face iute alta”.
Şi, deîndată, pe toate drumurile răsunau tobele şi glasul crainicilor, care strigau la răscrucile drumurilor, să poftească la stăpânire toţi meşterii de frânghii, c-o să le iasă câştig mare.
Se adunară mulţi meşteri, cărora tinerii de la stăpânire le porunciră să facă în trei zile un stânjen de funie din fire de nisip, că de nu, va fi vai ş-amar de ei.
Şi au început lucrul. Au frământat nisipul, l-au întins, dar funia nu se putea împleti. Trecu termenul pus de neamul duşman, dar funie... nimic.
Atunci vecinul viclean porneşte război împotriva tineretului.
- "Vai, ce ne facem?" - se întrebau cu toţii, "Suntem pierduţi".
Atunci Vodă cheamă la sfat pe tinerii săi sfetnici şi ţinu sfatul din zorii zilei până în noaptea adâncă.
Iată, că între sfetnici era şi fiul cel cu suflet bun, care nu şi-a ucis tatăl. Frământat şi el de cele ce s-au discutat în divan, a doua zi merge la peşteră să-i ducă tatălui său schimburile albe cu miros de levănţică şi de sulfină. Şi-l vede bătrânul tată dus pe gânduri şi amărât.
- "Ce ai fiule?"
- "Ce să am? Iaca, stăm rău, că uite aşa... uite pe dincolo"...
Şi povesti cu de-amănuntul, povestea cu vecinul cel viclean.
- "Păi de atâta vă supăraţi, voi, copii? Răspundeţi-i duşmanului aşa: "Moşii şi strămoşii noştri, când au împrumutat funia, ce ne cereţi acum înapoi, au zis strămoşilor voştri: tăiaţi din funie un capăt să vă rămână de probă, de model. Aşa că, daţi-ne capătul de funie, ca după el să facem funia întreagă".
Cârmuirea tânără făcu după sfatul bătrânului, iar vecinul cel viclean de la hotar, ruşinat, strigă: Tot mai au un bătrân, care să-i sfătuiască. Că de n-ar avea nici un bătrân, ar fi amar de ei".
Şi vecinul, ruşinat, n-a mai zis nimic.
Şi iată de unde s-a născut vorba că, dacă un sat nu are un bătrân, să şi-l cumpere, dacă vrea să nu piară.

joi, 24 februarie 2022

Rugaciune pentru tara, pentru pace, pentru izbavirea de razboi si navalirea altor neamuri

      Fericitul Filotei Zervakos = Dumnezeul parintilor nostri, Doamne ai mila, Tu Cel Care ai facut cerul si pamantul si toate cele ce sunt pe el, Tu, Cel Care pentru noi, oamenii, si pen­tru a noastra mantuire Te-ai coborat din ceruri si Te-ai facut Om asemenea noua intru toate in afara de pa­cat, Tu, Cel Care sus pe lemnul crucii Ti-ai intins preacuratele Tale maini si Ti-ai varsat preacinstitul Tau sange, ca sa ne rascumperi din blestemul legii si sa ne daruiesti Imparatia Ta cea vesnica, Tu, Cel Care ne-ai invrednicit sa Te numim Tata si sa cerem Imparatia si dreptatea Ta, sa se faca voia Ta cea sfanta, precum in cer asa si pe pamant, Tu cel Care ne-ai dat sfanta porunca a dragostei zicand: „Aceasta va poruncesc voua: sa va iubiti unii pe altii, si intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea iubire unii pentru ceilalti”, Tu, Cel Care ne-ai dat pacea Ta zicand: „Pacea Mea va dau voua“, fii-ne milostiv si miluieste-ne pe noi cu pute­rea Ta cea mare.

Marturisim inaintea maretiei Tale ca am nesocotit dumnezeiestile Tale porunci. Am pacatuit, suntem pacatosi, suntem calcatori de lege, nimic bun n-am facut si nici nu am facut precum ni s-a poruncit noua, si nimic bun nu avem in noi. Pen­tru aceasta, dupa dreptate suntem pedepsiti si biciuiti si amenintati si nu exista nici o nadejde de mantuire daca nu iti vei intoarce spre noi milostivirile Tale.

Cunoscand netarmurita Ta mila si milostivirea Ta cea multa catre noi, ne apropiem ingenuncheati si cu inima smerita si infranta Te rugam.

Doamne, nu cu mania Ta sa ne mustri, nici cu urgia ta sa ne pedepsesti pe noi. Deschide, Doamne, milostivirile iubirii tale de oameni si primeste aceas­ta rugaciune adusa Tie din buzele noastre cele necu­rate si daca rugaciunea noastra, a nevrednicilor si a pacatosilor, nu este auzita, atunci sa fie auzite rugaciunile alesilor si sfintilor Tai, cei care de la o mar­gine la alta a pamantului Te roaga, Iti striga si te roaga, cei care pentru Tine s-au nevoit si si-au varsat sangele lor.

Pe Tine Te roaga …. [aici Fericitul Filotei a pomenit mai multi sfinti ocrotitori ai Greciei, in locul carora noi vom pomeni nume ale sfintilor români, ale drept-credinciosilor voievozi si ale sfintilor cu moaste intregi care ocrotesc regiunile si marile orase ale tarii noastre, dar si, de ce nu, dat fiind contextul tulburarilor si amenintarilor de acum, si ale unor sfinti rusi si ucraineni apropiati zilelor noastre, n.n.]. Cu acestia toti, impreuna cu toti sfintii din vechime si din vremurile noastre si impre­una cu preacurata, preacinstita Ta Maica, Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu, Te rugam fii milostiv fata de poporul Tau.

Aceste rugaciuni si cereri primindu-le, Doamne, mantuieste si pazeste intregul nostru popor [si manastirea aceasta – pentru calugari, n.n.] si Biserica […] si toate orasele si satele de amenintarea altor neamuri si din orice alta manie, primejdie, nevoie si necazScoala, Doamne, intr-ajutorul nostru si ne izbaveste pe noi pentru slava numelui Tau.

Sa invie Dumnezeu si sa se risipeasca vrajmasii Lui si sa fuga de la fata Lui cei ce-L urasc pe Dansul, de la fata iubitoarei de Hristos [tarii] noastre toti uratorii dreptatii, iubitorii siluirii si ai nedreptatii.Cum piere fumul, cum se topeste ceara la fata focului asa sa piara si acestia. Intareste, Doamne, iubitoarea de Hristos oas­te, cu dreapta Ta cea puternica, ca avandu-Te pe Tine impreuna-luptator si impreuna-ajutator sa biruiasca pe acesti vicleni si stricati vrajmasi ai nostri, care in zadar au cautat spre turma Ta. Grabeste-Te, Doam­ne, inainte de a cadea noi in robia acestor vrajmasi hulitori. Hristoase, Dumnezeul nostru, arata crucea Ta biruitoare in razboaie si fa cunoscuta puterea cre­dintei noastre ortodoxe.

Impaca lumea Ta intreaga, imprastie intre neamuri pe cei ce doresc razboiul, intoarce-i pe toti la dumnezeiasca cunoastere, ca, devenind cu totii o singura turma, sa Te aiba pe Tine Pastor, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Mantuitor si Izbavitor al nostru. Amin.

joi, 10 februarie 2022

Sfântul Nifon de Constanțiana: exemplu de pocăință – părintele Pimen Vlad

 

 Și acum vreau să vorbim un pic despre altceva. Un pic să ne mai bucurăm și de anumiți sfinți, sfinți minunați, prietenii noștri după cum le spun eu. Și acum vreau să vă vorbesc despre un sfânt, poate mulți ați auzit despre el, dar mulți nu. Este și cunoscut, și mai puțin cunoscut: Sfântul Nifon, episcopul Constanțianei, de undeva din Egipt, a trăit în primele veacuri, undeva pe la anii 300. 

Introducere

Uitați, aici este o carte cu Sfântul Nifon, episcopul Constanțianei. Deci un sfânt mare, despre care am putea spune că la început, copilăria lui a fost într-o cetate undeva, la o distanță de Constantinopol, tot în zona aia a Bizanțului. Și un boier, să zicem așa, mai mare cu dregatoria mare acolo, a vorbit cu tatăl Sfântului Nifon și i-a spus: „De ce nu mi-l dai în grija mea, uite aici, ca să învețe carte, ceva mai deosebit?” Că la Constantinopol erau cei mai buni învățați. Și zice: „Avem noi grijă, noi și așa nu avem copii în familia noastră și îl luăm în grija noastră ca să poată învața aici.”

Copilăria lui Nifon

Și tatăl său, fiind și el într-un rang destul de mare, s-a bucurat că voievodul ăsta, să spunem, poate să aibă grijă de el, să se ocupe, fiind și creștin, deci cu viață sfântă, așa familia lui, și l-a dat în grija lor. Și l-a avut, ca să spunem așa, la început, ca profesor pe un preot care l-a învățat Sfintele Scripturi, că așa se învăța înainte: prima dată, copilul învăța din Sfintele Scripturi. De acolo învăța și carte, mai departe învăța, asta era învățătura de bază. 

Că vedem că s-a ajuns până încoace, și la timpul lui Creangă, când din Ceaslov tot preotul era învățătorul. Deci dintotdeauna erau copiii dați cu cea mai mare încredere în mâna preoților, că învățau Sfintele Scripturi și de acolo creșteau oameni cum trebuie, adică cu rădăcini sănătoase. 

La fel și Sfântul Nifon. Trec mai repede, că sunt multe de spus. Și la fel, l-a luat familia asta și a început să învețe toate tainele credinței. După cum creștea, devenea și un copil, ca să spunem așa, luminos, adică cu un suflet curat și cu un suflet care se apropia din ce în ce mai mult de Dumnezeu. Se ruga, ducea o viață frumoasă. Și după ce a mai învățat el, au mai trecut anii, a învățat apoi de toate, acum l-a luat și pe el dorul de părinți. Și își dorea să plece în cetate la părinții lui. 

Coruperea viitorului Sfânt Nifon

Familia de aici, a celui mare, a boierului, a voievodului, s-a întristat că nu aveau copii și îl iubeau foarte mult. Și nu știau cum să facă să îl oprească, să îl înfieze ei. Și atunci, mai marele curții lor care era acolo, nu era un om atât de credincios, dar era, cum se zice, credincios curții, se îngrijea de toate. Și a spus: „Lasă-l pe seama mea, Stăpâne, ca să vezi cum îl fac eu să își uite părinții.”

Și ce a făcut? Ceea ce se întâmplă de multe ori și acum. L-a luat și a început să îl ducă în anturaje cu tineri din ăștia cărora le plăcea viața. Că tocmai și Sfântul Nifon crescuse un pic, era în perioada aia când începeau tentațiile, cum se spune. Și a început să îl ia după el. 

„Hai să mergem încolo, hai încolo.” Ăsta avea încredere în el și s-a dus în anturaje din astea cum ar fi: la o discotecă, la ceva așa. Și a început ușor, ușor, acolo, băutură, distracții, vorbe tot felul, din astea mai necuviincioase, și așa mai departe. Și ușor, ușor, au început să îl atragă astea. A început să renunțe la rugăciune, la alta, pentru că fiind tânăr, mintea se schimbă repede dacă nu ești foarte puternic și nu ai anturajul care trebuie. Și ușor l-au băgat în toate astea ale tineretului și a început  să ducă o viață de distracții, nu-l mai interesau rugăciunilor, nimic, a uitat și de părinții lui și de tot. 

Îngrijorarea celor cel iubeau

Acum, la un moment dat, chiar părinții care l-au adoptat, să zicem, se îngrijorau pentru el. „Măi, ce faci? Ce viață duceai tu?” Au încercat, l-au amenințat, i-au mai dat și câte o bătăiță, nimic nu mai prindea. Lui au început să îi placă distracțiile pentru că îl prinsese anturajul ăsta și ajuta și diavolul cu toate astea. Și avea Sfântul Nifon un prieten care de multe ori îi spunea: „Nifone, ce faci? Nu e bine ce faci.” „Ce știi tu? Vreau să îmi trăiesc viața! Că și așa să mai mă mântuiesc nu mai e nicio șansă.” Îl prinsese și latura asta, a deznădejdii. „Așa că măcar să îmi trăiesc viața aici.”

Și era alt prieten, tot de acolo, care, foarte credincios, se lupta. Și o dată, când se întâlnește cu Sfântul Nifon, se uita țintă la el așa, cu ochii mari.  „Și ce te uiți? Nu mă mai recunoști?” Zice: „Mă îngrozesc.” „De ce te îngrozești?” „Văd fața ta neagră ca la un arab.” Zice: „Nu te mai recunosc. Ce-i cu tine?” Și atunci Sfântul Nifon și-a prins fața așa, în palme, și a început să plângă. Zice: ” Și ce am ajuns? Chiar cunoscuții mei să nu mă mai cunoască? În halul asta am ajuns de decădere?”

Pocăința Sf. Nifon

Și s-a dus acasă și a început să plângă. Și lacrimi, și: „Doamne, iartă-mă. Ce-i cu mine? Ajuta-mă să-mi revin.” Și s-a rugat, și a plâns mult acolo. Și tot s-a căit el acolo. Și după aia s-a dus în fața icoanei Maicii Domnului și atât a plâns: „Maica Domnului, iartă-mă. Ce am făcut? Te-am mâhnit pe Tine, pe Fiul Tău.” Și cum se ruga el, se căia acolo, la un moment dat (că la început Maica Domnul părea aspră) începuse să se îmblânzească chipul Ei și să îi zâmbească. Și atât s-a bucurat Nifon când a văzut el că Maica Domnului i-a zâmbit, zice: „Uite, cât am păcătuit eu și cum Maica Domnului se milostivește spre mine. Și de acum trebuie să mă îndrept.”

Și a început: luptă, luptă să se îndrepte, să își schimbe viața (că ajunsese și el un tânăr acum) și a început luptă multă. A început să se nevoiască: post, rugăciune, veneau diavolii, îl chinuiau, îl amenințau sub toate felurile. După aia, ajunsese de se lupta, zicea: „Gata, de azi înainte nu mai privesc chip de femeie. Nu se poate, trebuie să mă lupt pe calea asta.” După aia, daca îndrăznea să judece pe cineva, se ducea acasă și începea să își dea palme, și peste gură, vreo 40. Spunea: „La fiecare judecată, vei primi 40 de palme, ca să te îndrepți.”

Ajutorul Domnului

A început ușor, ușor să se pedepsească. Dacă vedea că i se ducea mintea, gândurile la femei, la asta, o săptămână nu mai mânca, până trupul îl epuiza. Zice: „Mai vrei așa ceva?” Deci ducea o luptă continuă cu el însuși. Și încet, încet a început să meargă pe calea asta din ce în ce mai bine, să se apropie de Dumnezeu. Chiar la un moment dat l-a văzut pe Mântuitorul, așa de mărimi uriașe, strălucitoare, a venit spre el cu mâinile întinse, exact ca în pilda când tatăl l-a primit pe fiul risipitor. Și l-a îmbrățișat pe Sfântul Nifon și i-a zis: „Bine ai venit, fiul Meu. Te așteptam cu mult drag. Daca ai ști cât de întristată a fost inima Mea și a suspinat după tine că m-ai părăsit. Și mă bucur foarte mult că te-ai întors la Mine.”

Da, dragii mei. Și așa Sfântul Nifon a început să se nevoiască din ce în ce mai mult. Mai târziu, după aceea, având posibilități financiare a construit o biserică acolo, în Constantinopol, unde mergea mereu și se ruga. Și-a închinat viața lui Dumnezeu, deci într-u totul. Rugăciune, nevoință. Deci, erau niște lucruri care depășeau, cum se zice, orice.

Și la un moment dat, zice: „Doamne, m-am luptat și eu (după ani de nevoință), cum am putut și eu, Doamne, dar nu mi-ai dat niciun dar.” Se gândea el în mintea lui. Și în momentul acela a avut ca o vedenie, L-a văzut pe Mântuitorul cumva și i-a spus: „Nifone, nu mă rogi tu mereu să nu te măresc în fața oamenilor, să fii smerit acolo, să nu te știe nimeni, cutare?” Și zice altceva. Și stați, că undeva aici, am însemnat eu să vă spun, să vedeți cât de frumos zice.

Citate din carte

Întâi să vă spun, numai un pic, cu cuvintele din carte, cât s-a bucurat el când a văzut chipul Maicii Domnului că l-a privit cu față veselă și blândă.

<Și văzând Nifon această minune, s-a mirat și a început a se bucura și a se veseli cu inima, apoi a zis: „O, adâncul iubirii de oameni al lui Dumnezeu, cât de mare este mulțimea milei Tale, Doamne, pe care o arăți asupra celor de greșesc înaintea Ta! Pentru aceea ai făcut și pe Preacurata Maica Ta ca să fie rugătoare către mărirea Ta.” Apoi, rugându-se mult și sărutând cu dragoste icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a ieșit zicând în sine: „Vezi, ticăloase suflete, cât ne iubește Dumnezeu, chiar când noi singuri fugim de el? Iată, ne-a dat nouă spre apărare pe Preacurata Maica Sa. iar noi, chiar și pe Aceasta, Ajutătoare o trecem cu vederea.” Și astfel mangâindu-se a preamărit pe Dumnezeu.>

Ați văzut, dragii mei, cât de frumos vorbea? Ia să vedem undeva, că sunt lucruri minunate pe aici.

Puterea rugăciunii

Da, dragii mei. Și așa, Sfântul Nifon, după cum vă spuneam, voiam să ajung la ceea ce am spus. Uitați, iar un lucru aici. Zice: <O dată se ruga (chiar la Învierea lui Hristos). O dată a văzut un călugăr, șoptind rugăciunea cu gura lui și zice că vedea văpaie de foc care ajungea până la cer. Atunci mergem și îngerul său cu dânsul având în mâini o suliță de foc cu care izgonea diavolii de la monahi.>

Vedeți, dragii mei, câtă putere are rugăciunea? Zice, o dată la Învierea Domnului, a văzut-o pe Maica Domnului și cu Sfinții Apostoli, în biserică, stând deasupra poporului. Și zice: „Se ruga pentru tot poporul.” Atât se bucura Maica Domnului când vedea pe unii că erau cu mintea acolo adunată, se luptau, ca să-și păzească mintea, să se roage, se bucura Maica Domnului. Și se întristă pentru cei pe care îi vedea că stau cu mintea împrăștiată și nu îi interesa de mântuirea lor. Și atât se bucura Nifon pentru asta: când o vedea pe Maica Domnului cum se ruga pentru toți și chiar pentru cei care nu erau cum trebuie. 

Și iată că am găsit ceea ce voiam să vă spun. Când se gândea Sfântul Nifon, așa în sinea lui, că nu i-a dat Dumnezeu niciun dar.

<Și i-a zis Mântuitorul așa: Nifone, Nifone în seara aceasta m-ai întristat cu ceea ce ai zis în gândul tău. Că adică mă rogi de atâta vreme și niciun dar nu ți-am dat. Nu ești tu care mă rogi în toate zilele să nu te slăvesc pe pământ? Deci apoi ce dar să iți dau că să nu te slăvești de oameni? Darul limbilor, ori darul proorociei, ori darul tămăduirii și celelalte? Dar tu nu le voiești, nici nu le ceri, ca să nu te slăvească oamenii pentru dânsele.

Dar acela pe care îl ai, spune-mi, oare nu este dar? Aerul pe care îl răsufli nu este dar? Cerul, pământul, marea și toate cele din-trânsele nu vi le-am dat în dar? Ce mi-ați dat voi, oamenii, pentru ele? Nimic. Și lucrul cel mai rău este că în loc de răsplătire, voi M-ați scuipat, M-ați pălmuit, M-ați bătut cu bice și pe Cruce M-ați pironit. Cu oțet și cu fiere M-ați adăpat și câte rele nu mi-ați făcut, pe care voi înșivă le știți.

Darurile Sfântului Nifon

Dar Trupul și Sângele Meu pe care vi le-am dat vouă nu sunt un dar? Toate bunătățile pământului ce sunt? Păsările cerului, peștii mării și celelalte nu sunt daruri? Și că am murit și M-am îngropat pentru dragostea voastră, că v-am slobozit din Iad și v-am așezat întru Împărăția Mea, aceasta nu este dar? Și cine altul v-a făcut unele ca acestea și atâtea bunătăți? Deci cum zici că nu ți-am dat niciun dar? Ai băgat de seamă că am ridicat capul la rugăciunea ta?

Așa fac la fiecare care se roagă, chiar daca el nu mă vede. Vrei, deci, un dar și mai mare? Iată, de acum și până la sfârșitul veacului, vei fi mângâiere și ajutor celor ce sunt pe moarte și mulți își vor ușura mântuirea cu chemarea numelui tău. Iată, că și diavolul nepăsării de care m-ai rugat să te izbăvesc, acum este legat.>

Ați văzut ce dar i-a dat Dumnezeu? Că o să fie mângâiere celor ce vor fi pe moarte, care sunt foarte bolnavi, cărora să li se apropie ceasul morții. Ca să le fie ajutător în clipa aceea. Zice: „S-a dat un dar foarte mare.”

Un mic sfat

Toți care aveți boli foarte grave, care sunteți la o vârstă înaintată, să vă rugați la Sfântul Nifon că e mare mângâiere înaintea plecării din viață asta, ați auzit? Și zice că Sfântul Nifon, după aia, când i-a spus că: „Ți-am împlinit și darul pe care mi l-ai cerut.” Să îl izbăvească (că el avea ca o frică, noaptea mai ales). Îl lua o frică. Și atunci a văzut pe diavolul ăsta, al fricii, ca un taur mare, că era legat de peste tot, cu zeci de frânghii, că nu se putea mișca deloc, doar ochii își mai mișca. Zice: „Vezi, ți-am împlinit și dorință asta. Și l-am legat și pe diavolul ăsta.”

Sfântul Nifon, făcătorul de minuni

Și atunci Mântuitorul S-a Înălțat la Cer. Și atât s-a bucurat Sfântul Nifon și de atunci se zice că a primit darul vindecărilor. A vindecat o grămadă de oameni, dar fără voia lui, se rugau mulți să vindece sau a venit o bătrână la el, zice: „Omule al lui Dumnezeu, nu mai pot de durere de măsea” (era umflată). „Eu nu pot să îți fac nimic, numai Maica Domnului.” Și s-a rugat, a luat untdelemn din candela Maicii Domnului și a însemnat cu semnul crucii acolo. Și s-a vindecat bătrâna. Și multe vindecări a început să facă Sfântul Nifon. 

Și spune că o dată Sfântul Nifon s-a dus la o biserică, undeva, care era părăsită. Și s-a dus Sfântul Nifon acolo și s-a rugat și el la locul ăla și a văzut un înger că îi dăduse darul Dumnezeu să vadă și îngeri. Și a văzut un înger acolo, și când a văzut îngerul pe Sfântul Nifon, zice: „Ce mă bucur, Nifone, că ai venit! Că mult m-am rugat la Dumnezeu să te aducă o dată aici să te văd și eu. Că mult se vorbește în Ceruri, între îngeri, despre smerenia ta.”

Smerenia Sfântului Nifon

Ați auzit ce a spus îngerul? Și Sfântul Nifon zice: „Nu cred asta, Sfinte Îngere. Sigur despre alt înger se vorbește că eu nu știu că sunt plin de păcate și nu am smerenie deloc. Sigur se vorbește de altul.” Deci vă dați seama ce smerenie avea? Chiar de i-a spus îngerul lucrul ăsta, el nu accepta niciodată gândul că ar fi el bun, că ar fi smerit, tot timpul se smerea. 

Clarvederea Sfântului Nifon

Și zice că o dată mergea cu ucenicul lui pe un drum. Și a ajuns în dreptul unei crâșme, unde serveau câte un pahar, se mai auzea și muzică și s-a aplecat și a făcut 3 închinăciuni, de fapt, 3 metanii până la pământ, s-a închinat și a binecuvântat crâșma. Deci vă dați seama, a făcut cruce asupra ei. Și atunci ucenicul lui (că avea un ucenic acum, trecuse anii, eu am intrat pe scurt așa, era la o oarecare vârstă, și avea un ucenic) și zice: „Părinte, dar ce faci?” Zice: „Fiule, acum, aici, în crâșmă, este primarul al unui sat de mai încolo care are biserica ruinată. Acolo unde am fost și am văzut îngerul. „

Ce s-a hotărât primarul (e la o masă cu încă 3 boieri bogați)? Și a scos o pungă cu galbeni și a pus-o pe masă. Și a spus: „Din banii ăștia, vreau că să încep refacerea bisericii.” Iar ceilalți 3 au scos și ei câte o pungă de galbeni și au pus-o pe masă, zicând: „Contribuim și noi să refacem biserica.” „Și atunci eu am făcut metanie și i-am binecuvântat ca să îi ajute Dumnezeu să refacă biserica aceea. Să-i ajute Dumnezeu!”

Chemarea la episcopie

Vedeți? Deci el vedea ceea ce nu vedeau alții care puteau să judece. Era darul lui Dumnezeu cu el. Și multe minuni, așa la nesfârșit, sunt în viața lui. Deci, o frumusețe. Și ca să nu mă lungesc mult, la un moment dat are o vedenie, unde era el acolo, în Constantinopol. Și vede pe Sfântul Apostol Pavel și o câmpie frumoasă și o turmă de oi albe. Și vine Sfântul Apostol Pavel la el și îi spune: „De ce stai? Ia în primire turma asta și păstorește-o.” Și îi dă un toiag în mână. 

Zice: „Dar cine sunt eu să păstoresc?” „Nu ție ți-a fost încredințată turma împăratului ca să ai grija de ea?” Și i-a dat toiagul în mână. Și s-a trezit, și-a revenit din vedenia asta Sfântul Nifon și atunci a înțeles că Dumnezeu vrea să îl facă episcop.

Fuga în Alexandria

Și fiind în Constantinopol, bănuia că acolo, în Constantinopol o să îl facă. Și atunci ce a făcut? Repede, și-a luat dimineața ucenicul, zice: „Hai, fiule, să plecăm.” Și s-au urcat în corabie și au plecat spre Alexandria. Și ajuns acolo a zis: „Nu mă cunoaște nimeni, pot să-mi duc viața liniștit. Și ce? Sunt mai bun eu decât proorocul Iona care a fugit când l-a pus Dumnezeu?” Și s-a dus acolo.

În Alexandria corabia a mers frumos, a fost liniște, nu s-a întâmplat nimic și cum a ajuns în Alexandria acolo, s-au pus ei undeva, să zicea, și-au luat o cameră să se odihnească și dimineața i-a spus ucenicului: „Hai, fiule, să mergem la biserică să ne rugăm.” Și pe drum avea o stare. Zice: „Fiule, am o stare și de bucurie, și de tristețe. Nu știu ce ne așteaptă.” Îi ascunsese Dumnezeu să nu înțeleagă ce îl așteaptă atunci. Și tocmai atunci venise din cetatea Constanțianei, acolo la Patriarh, cum să spunem, în zona aceea, și îi cereau episcop. Și atunci ei i-au spus patriarhului de atunci al Alexandriei: „Uite, să ne rugăm la Dumnezeu să ne dea omul potrivit.” 

Sfântul Apostol Pavel reglementează lucrurile

Și cum s-a rugat el în noaptea aceea, i s-a arătat Sfântul Apostol Pavel. Și a spus: „Pe cine te-ai hotărât să pui episcop? „Păi, nu știu. Pe cineva vrea Bunul Dumnezeu.” zice. „Să îmi descopere lucrul ăsta.” Că așa se alegeau înainte, prin descoperire de la Dumnezeu.

Și atunci zice: „Uite, pe cel pe care îl vei vedea dimineața că vine la slujbă îmbrăcat simplu, dar are chipul meu, să știi că pe acela l-am ales ca să păstorească turma din Constanțiana. Și atunci, episcopul cu arhidiaconul lui, erau atenți și au spus: „Fiule, să fim atenți la cel care seamănă cu Sfântul Apostol Pavel.” Și bineînțeles, a venit timpul și a intrat Sfântul Nifon cu ucenicul în biserică.

Și imediat l-au zărit ei. Că era deosebit, pleșuv, exact semăna cu Sfântul Apostol Pavel. Și atunci l-au și chemat și i-au spus: „Vino, fiule, încoace.” L-au chemat la altar. „Pe tine te-au ales Dumnezeu și Sfântul Apostol Pavel ca să păstorești turma din Constanțiana. Și a zâmbit atunci Sfântul Nifon, așa cu tristețe cumva. „Și ce mai pot să fac acum? Nu sunt eu vrednic de asta. Dar nu pot să mă împotrivesc lui Dumnezeu.”

Episcopia

Și a acceptat atunci și l-au hirotonit episcop în Constanțiana și a dus acolo o viață sfântă, a păstorit turma cum trebuie și a plecat la Dumnezeu cu pace. 

Deci în câteva cuvinte v-am spus viața Sfântului Nifon, episcopul Constanțianei. Este minunată viața lui. Eu v-am spus așa pe scurt, că să înțelegeți și ați văzut cât dar avea de la Dumnezeu și să nu uitați (cei în boală, cei care vă apropiați de plecarea din viața asta): să vă rugați lui că ajută foarte mult. E un sfânt minunat, un sfânt smerit și un sfânt plin de dragoste. 

Să ne ajute Sfântul Nifon, să mijlocească pentru noi, împreună cu Măicuța Domnului, care este nădejdea noastră. Că și el avea mare evlavie la Maica Domnului și Maica Domnului îl ajuta totdeauna. Doamne, ajută!


joi, 3 februarie 2022

MINUNEA DE LA MANASTIREA IVIRON SFANTUL MUNTE

 Într-o zi, a trecut pe la mănăstirea Iviron din Sfantul Munte Athos, un sărac, care era foarte flămând. S-a apropiat de portar și l-a rugat să-i dea o bucată de pâine, însă portarul l-a alungat fără milă, zicându-i: „Dacă vrei pâine, să aduci bani și îți voi da”. Neîndrăznind să mai zică vreun cuvânt, săracul a pornit pe cărarea ce ducea spre Kareia. Mergând puțin mai sus de mănăstire, fiind flămând și obosit, s-a așezat pe o piatră la umbra unui copac. Izbucnind în lacrimi, a zis:

– Maica Domnului, tu vezi că îmi este foame și nu mai pot. Dă-mi, te rog, o bucată de pâine!
Stând el așa și plângând, vede o femeie apropiindu-se de el și zicându-i:
– De ce plângi, omule?
Nu mai pot de foame și am fost la portarul mănăstirii să-i cer pâine, dar el m-a alungat, spunând să-i aduc bani, a zis săracul, continuând să plângă.
Atunci femeia, dându-i un ban de aur, i-a zis:
– Nu mai fi necăjit, omule! Tine banul acesta și-l dă portarului, ca să-ți dea pâine. Și să-i mai spui că, dacă vor mai continua așa, le voi lua belșugul din mănăstire.
Săracul a mulțumit femeii și, plin de bucurie, s-a dus la portar, zicându-i:
– Dă-mi o bucată de pâine și îți voi da banul acesta.
Luând portarul banul, a văzut că este din aur și, minunându-se, l-a întrebat unde l-a găsit. Atunci săracul i-a povestit cum i l-a dat o femeie. Ascultând cu atenție cele spuse de sărac, a înțeles că s-a întâmplat un lucru minunat, deoarece în Sfântul Munte nu intră femei. L-a luat pe sărac și au mers la stareț, spunându-i de cele întâmplate. Atunci au înțeles că a fost Maica Domnului, ocrotitoarea celor necăjiți. Mergând la icoana Maicii Domnului “Portarita” din manastire, au văzut că lipsea un galben din salba ei, fiind chiar banul adus de sărac. Privind la icoana Maicii Domnului “Portarita” și închinându-se cu evlavie, săracul a recunoscut în icoană pe femeia care i s-a arătat.
Mustrând pe portar pentru nemilostivirea lui și dându-i canon, starețul a hotărât ca, de atunci, să se pună la poarta mănăstirii un cufăr, în care să fie pusă zilnic pâine pentru cei săraci. Acest obicei se păstrează până în ziua de astăzi, la Manastirea Iviron din Sfantul Munte Athos.
Maicuta Sfanta “Portarita” miluieste-ne si ne mantuieste pe noi pacatosii!



miercuri, 12 ianuarie 2022

Decalogul Părintelui Savatie Baștovoi

 [Savatie Baştovoi (n. 4 august 1976, Chişinău) este călugăr, eseist, poet, romancier, teolog şi scriitor român, vieţuitor la Mănăstirea Noul Neamţ din Basarabia]

1. Să nu uiţi că trebuie să mori
Când aveam doi ani, am căzut din sania înhămată la cal, iar tata s-a dus fără să mă observe. Tata era pădurar pe atunci şi întâmplarea a avut loc chiar la poarta cantonului din Oricova. Când calul a pornit, eu am căzut pe spate, în zăpadă, amestecându-mă cu cerul alb de iarnă. Atunci am avut pentru prima oară descoperirea singurătăţii şi a morţii. Nu am plâns şi nici nu am strigat. Ţin minte că eram îmbrăcat într-o salopetă albastră cu glugă. M-am întors tăcut în casă, la mama, mergând atât de încet, încât să-i dau răgaz tatei să mă ajungă din urmă.
2. Să nu uiţi că trebuie să iubeşti
Cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unui om este să nu fie iubit. Dar cred că şi mai cumplit este să nu iubeşti. Întotdeauna mi-a fost uşor să iubesc oamenii, să mă bucur că-i văd. De aceea, nu am avut nicio piedică în a înţelege Evanghelia. Când făceam vreo bazaconie, mamica îmi spunea: „Du-te de la mine, nu te mai iubesc”. Asta era pentru mine pedeapsa supremă, pe care eu o trăiam ca pe o izgonire din Rai. Sfântul Isaac Sirul spunea că focul iadului nu este altceva decât dragostea pierdută pe care eşti condamnat să o contempli veşnic.
3. Să nu preţuieşti în bani ceea ce Dumnezeu ţi-a dat în dar
Am înţeles asta în adolescenţă. Eu fiind elev la Liceul de Artă („Octav Băncilă”) din Iaşi, mama m-a dus la Petersburg să văd Ermitajul. Acolo, am stat la o familie de abhazi, o femeie divorţată cu doi copii, dar foarte descurcăreaţă. O chema Izolda şi ea mi-a cumpărat prima mea chitară. Dumnezeu să-i dea sănătate! Avea grătar şi făcea mulţi bani. Eu niciodată nu am văzut atât de mulţi bani. Vindea frigărui noaptea, până spre dimineaţă, că erau nopţile albe. Uneori ieşeam şi eu cu ei, că era interesant. Ei făceau şi vindeau frigărui, iar eu desenam într-o mapă pe care o sprijineam pe genunchi. Cât oamenii mâncau, eu aveam timp să le „fur” portretele. Un bărbat chel şi vesel s-a apropiat de mine şi a început să exclame: „Păi ăsta sunt eu! Sunt chiar eu! Cât să-ţi dau ca să mi-l vinzi?”. Eu zic, vi-l dau aşa, eu nu vând. Şi i-am dat acel portret. Bărbatul totuşi mi-a dat un dolar, era în 1991. Apoi s-a dus. Eu am rămas cu acel ban. L-am pus într-un caiet şi nu l-am folosit niciodată.
4. Să nu crezi răul
De câte ori am crezut un rău despre cineva, am avut doar de pierdut. M-am simţit murdar, părtaş la o lucrare de urâţire a omului. Am vorbit şi eu de rău, iar timpul mi-a demonstrat de fiecare dată că nu am avut dreptate. Prefer să greşesc prin a-mi păstra o părere bună despre un om rău decât să ajung să cred o vorbă proastă despre un om bun. Orice rău este o minciună. Răul, aşa cum spunea fericitul Augustin, nu există. Răul este o mare absenţă, absenţa binelui şi a iubirii. De aceea, a crede răul este totuna cu a te cufunda în absenţă, în minciună.
5. Să nu te crezi pierdut
Eu sunt o fire înclinată spre deznădejde, cunoscând toate relele care ies din această cădere sufletească. Dar într-o zi mi-a venit gândul salvator. Mi-am zis că Dumnezeu cunoştea căderile mele, şi cele trecute, şi cele viitoare şi totuşi m-a creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume spre pierzare. Dacă ne-am născut înseamnă că Dumnezeu şi-a pus toată încrederea în noi. E o mare încurajare să te gândeşti că Dumnezeu are încredere în tine. La disperare omul e capabil de orice rău, el se porneşte cu război împotriva propriei fiinţe, având parcă o plăcere demonică din a-şi călca propriile principii, practic sinucigându-se spiritual. Cred că orice duhovnic adevărat îşi începe sfătuirea de după spovedanie prin cuvintele: „Să nu deznădăjduieşti”.
6. Să nu te crezi sfânt
Sfântul Siluan Athonitul zicea: „Două gânduri să nu le primeşti şi să nu le crezi, primul că nu te vei mântui şi al doilea că eşti sfânt”. Să nu te crezi mai bun ca alţii. Lucrarea pe care o faci, prin darul lui Dumnezeu, poate fi mai bună decât a vecinului, dar asta nu înseamnă că tu eşti mai bun ca el, doar lucrarea e mai bună. Darurile date de Dumnezeu nu se iau înapoi, dar oricine se mândreşte cu lucrările sale ajunge să se întunece şi să folosească darul prosteşte, după care ajunge să-şi piardă demnitatea.
7. Să nu te pui chezaş
De câte ori m-am pus chezaş pentru cineva, am încurcat oamenii şi am făcut rău. De când mă ţin minte, mă băgam să salvez pe toată lumea. Narcomani, beţivi, femei bătute de bărbat şi aşa mai departe. N-am salvat pe nimeni, numai necazuri, bani furaţi, lucruri dispărute, probleme cu vecinii. Am ajuns la concluzia că dacă vrei să ajuţi pe cineva, ajută cât te ţin curelele, dar fără să implici şi alţi oameni. Asta înseamnă să te pui chezaş pentru cineva, să garantezi că el se va îndrepta, că te reprezintă. Mare greşeală. Odată am citit din Pildele lui Solomon sfatul acesta: „Să nu te pui chezaş”. Noi, când citim Scriptura, înţelegem şi reţinem doar atât cât am experimentat, celelalte cuvinte nici nu le vedem.
8. Să nu te răzbuni de două ori
Răzbunarea este un păcat, dar este omenească. Scriptura spune să nu pedepseşti de două ori pentru aceeaşi greşeală, principiu care a ajuns şi în dreptul roman. Pot înţelege un gest de răzbunare, deşi e mai bine să nu te răzbuni, dar mă înstrăinez de omul care se răzbună de două ori, adică la nesfârşit, pentru o singură greşeală. Când m-am răzbunat o dată, a mai mers cum a mai mers, m-a iertat Dumnezeu, dar când m-am răzbunat a doua oară, s-a întors totul în capul meu şi am ajuns să înţeleg că m-am războit cu mine însumi.
9. Să nu învingi cu orice preţ
Oamenii care caută să fie învingători cu orice preţ, în cele din urmă, pierd totul. Prefer să fiu considerat învins uneori pentru a-mi păstra şansa să înving la urmă. Odată un episcop român mi l-a lăudat pe Adrian Năstase (se întâmpla prin 2004): „Vă daţi seama, omul acesta (Adrian Năstase) a avut doar note de zece, niciun nouă! E extraordinar, nu-i aşa?”. Eu i-am răspuns: „Eu nu am încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. „De ce?”, m-a întrebat episcopul surprins. „Pentru că ei nu ştiu să piardă, iar omul care nu ştie să piardă te vinde pentru o victorie vremelnică”.
10. Să nu râzi de ruşinea nimănui
Când eram mic, am auzit băieţii mai mari râzând de cineva care a fost prins într-un păcat ruşinos. Apoi, de fiecare dată când mă întâlneam cu acel om sau auzeam vorbindu-se de el, îmi venea în minte, fără să vreau, păcatul pe care îl făcuse. Dar nicodată nu am spus cu buzele mele acel păcat şi m-am purtat aşa cu acel om ca şi cum nu aş şti nimic. Nici acum, când el a murit, nu pot spune ce am auzit, pentru că nu vreau să-i răscolesc ruşinea.
[notă: acest text a apărut în revista moldovenească VIP Magazin (februarie 2013, nr. 104-105). L-am postat aici la vremea apariţiei sale, însă am reluat postarea lui acum, pentru cei ce s-au adăugat în ultima vreme pe pagina noastră] SURSA - SFANTUL MUNTE ATHOS
Cristinel Mihai Moisei şi alţi 599
16 comentarii
52 distribuiri
Îmi place
Comentează
Distribuie