joi, 14 iunie 2018

Peștera unde a pustnicit Sfântul Nifon, Patriarhul Constantinopolei, Sfântul Munte Athos.

https://web.facebook.com/sfantulmunte/videos/664573083742309/
 Doamne ajuta. Este la 5-10 minute de manastirea Dionisiou, se urca pe o scara/poteca pornind din fata intrarii in manastire, mai exact din stanga pangarului

miercuri, 13 iunie 2018

PENTRU COPII-Nestor și Dimitrie

Tânărul Nestor intră în casă supărat.
-Nu o să mai joc niciodată cu Aristoklí și cu Theodósie. Sunt doi răsfățați, care vor mereu să câștige toate întrecerile. Desigur, pe Theodósie l-am văzut cum a vrut să-mi pună piedică ca să rămân în urmă! Nu i-a păsat deloc că o să mă lovesc pe drumul pietruit. N-o să mai mă joc cu el!
-O, dragă Nestor, vino să te speli și să te odihnești. Îți voi pregăti îndată cina. Și, apoi, o să te mai gândești la ce s-a întâmplat și dacă vrei, o să discutăm despre aceasta. Am și eu să-ți povestesc ceva foarte interesant, ceva ce am auzit astăzi la prietena mea, Melirríti.
-Bine, o să mă pregătesc îndată. Ce bunătate o să-mi pregătești?
-Ce ai spune de o linte delicioasă cu măsline? Am pregătit-o deja.
-Mamă, abia aștept să iau cina!
Nestor îi povesti mamei cum toată după-amiaza și-a petrecut-o cu prietenii, în certuri și nedreptăți. Mama, care știa întotdeauna cum să-l liniștească, îi mângâie blând părul ondulat și-i spuse:
-Nu te duce mâine să te joci cu copii. Du-te la Piață, lângă arcade. Melirríti mi-a spus că de câteva zile, în fiecare după-amiază vine acolo un tânăr cu numele Dimitrie. Este ofițer în armata romană. După ce termină aplicațiile și antrenamentele militare, coboară în Piață, unde le povestește lucruri minunate copiilor: le vorbește despre Iisus Hristos din Nazaret, Care a înviat a treia zi după ce a fost îngropat. Fiul prietenei mele, Iásonas, a mers la Dimitrie și s-a întors entuziasmat. A auzit lucruri nemaiauzite, de necrezut. Mergi, dacă vrei și tu, și vino apoi să-mi povestești ce-ai auzit.
-Bine, mamă, mă duc!
 Ei bine, Nestor, povestește-mi ce ai ascultat de la Dimitrie?
-Mamă, sunt impresionat! Nu știu ce să-ți povestesc mai întâi…. Primul lucru pe care l-am admirat a fost chipul lui Dimitrie. Nu am mai văzut un chip mai senin și mai luminos. Strălucea ca soarele și vorbea atât de dulce și încrezător… Ne-a povestit despre viața lui Hristos. Acesta este Fiul lui Dumnezeu, Care a venit pe pământ, S-a făcut Om și ne-a mântuit de păcat și de moarte. A propovăduit mulțimilor și a făcut multe minuni! I-a vindecat pe bolnavi, i-a hrănit pe cei flămânzi, le-a redat vederea celor orbi, i-a înviat pe cei morți! Atât de mult ne-a iubit, încât S-a răstignit, a pătimit și Și-a vărsat Cinstitul Său Sângele pentru noi. Apoi, ucenicii săi L-au îngropat, însă a treia zi, când au mers la mormânt pentru a-i unge Trupul cu mir, după obiceiul evreiesc, au găsit mormântul gol, iar piatra cea grea care acoperea intrarea fusese îndepărtată. După câteva zile Hristos S-a arătat ucenicilor de mai multe ori și, binecuvântându-i, le-a spus să-I atingă mâinile, care aveau semnele piroanelor, și coasta Sa străpunsă, urmând apoi Cina… Patruzeci de zile după Învierea Sa, S-a înălțat la ceruri sub privirile lor, după ce mai înainte le lăsase porunca de a propovădui tuturor popoarele despre Învierea Sa, botezându-i pe cei ce vor crede în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Aceasta face și Dimitrie, propovăduiește despre Învierea lui Hristos și îi pregătește pentru botez pe toți cei ce cred în Înviere. Vreau să merg în fiecare să-l ascult. Cred că nu există nimic mai frumos, nimic care să merite mai mult.
-Să mergi, copilul meu. Și eu am auzit despre Hristos. Creștinii, ucenicii Săi, sunt oameni plini de iubire și de bucurie. Mulți dintre aceștia au fost duși la moarte pentru credința lor. Erau chemați să se lepede de Hristos în schimbul vieții lor, însă aceștia refuzau. Nesocoteau moartea trupului în fața bucuriei și fericirii veșnice, care îi așteptau lângă Hristos. Nu voiau nimic altceva, nici bogăția lumii acesteia, nici să câștige bunăvoința împăratului. Cu siguranță, propovăduirea lui Dimitrie este unică și adevărată. Te-aș ruga, însă, să nu-i spui nimic tatălui tău. Este foarte atașat de cultul strămoșesc al zeilor. Nu poate încă să înțeleagă Adevărul. Cinstește-l, însă păstrează gândurile tale tainice despre Dimitrie.
-Cât de pricepută ești mamă! La toate te gândești și le preîntâmpini. Dar să știi, oriunde mă vei căuta, mă vei găsi alături de Dimitrie.
 Mamă, astăzi mi s-a întâmplat ceva îngrozitor! L-am căutat pe Dimitrie la arcade, lângă Piață, ca în fiecare după amiază, și nu l-am găsit. Am întrebat pe câțiva vânzători ambulanți care obișnuiesc să vină acolo și mi-au spus că ieri după amiază l-au prins ostașii lui Galerius Maximian și l-au închis într-o baie publică. Nu știau exact unde. Am cutreierat toată Piața. Am auzit multe discuții despre această întâmplare. În cele din urmă am aflat unde l-au închis și, mergând acolo, l-am găsit. Temnicerul m-a lăsat să intru să-l salut. Era legat în lanțuri ca un rău făcător. Văzându-l așa, m-am mâhnit, însă el era atât de liniștit! Nu se îngrijora, nu se temea! Doar se ruga și îi mulțumea lui Dumnezeu pentru iubirea Sa. Mi-a spus că Maximian i-a poruncit să se închine la idoli, dar el, desigur, a refuzat. Cum ar putea să-L trădeze pe iubitul său Iisus și să se închine la dumnezeii mincinoși ai romanilor? Nu-mi iese din minte imaginea prietenului meu, Dimitrie. Era legat, dar atât de bucuros! Cum este posibil acest lucru, mamă? Cu siguranță că există ceva înlăuntrul lui, incomparabil mai frumos și mai minunat decât ceea ce văd ochii noștri în exterior.
-Copilul meu, Nestor! Îți voi mărturisi ceva. Văd cât de mult te-a maturizat prietenia ta cu Dimitrie. Pot să-ți încredințez taina mea cea prețioasă: Sunt creștină, Nestor, de puțină vreme! Am primit botezul și pot să-ți spun ce anume îi dă atâta putere lui Dimitrie. Credința pe care o are în Hristos este o flacără lăuntrică care îl încălzește și îl luminează. Temnița, lanțurile, și mucenicia pe care probabil că o va primi, sunt neînsemnate, nu au nici o valoare în fața credinței și a iubirii sale pentru Hristos. Îmi doresc să-l învrednicească Dumnezeu „să ardă” de flacăra credinței.
   -Mama mea, scumpă! Cât de mult mă bucur să aud acestea. Acum îmi explic atitudinea ta față de Dimitrie, dar și purtarea ta discretă față de tata, de mine și de toți cei din jurul nostru. Cred că cel ce devine creștin trăiește o altă realitate. Nimic din jurul său nu-l tulbură. Trăiește lăuntric. În inima sa se află mângâierea și puterea dumnezeiască. Într-adevăr, nu se poate explica în alt chip bucuria lui Dimitrie. Oare mă va învrednici și pe mine Dumnezeu să-L cunosc mai bine și să-L păstrez în sufletul meu?
Nestor, nu numai că se învrednici să-L cunoască mai bine pe Hristos, dar primi și botezul de sânge, adică moartea cea mucenicească, în arenă, după ce, cu binecuvântarea lui Dimitrie, îl învinse pe groaznicul luptător Lie, ucigătorul de creștini. Dimitrie fu omorât cu sulița, predându-și cinstitul său suflet în mâinile lui Dumnezeu, pe Care atât de mult Îl iubise. Cei doi tineri sfinți mijlocesc la Domnul pentru îndrăgitul lor oraș, Tesalonic, și pentru locuitorii credincioși ai acestuia, dar și pentu toți creștinii.
Să-i rugăm, așadar, pe Sfinții Mucenici Dimitrie și Nestor, neîncetat să mijlocească pentru noi.
 AMIN.

vineri, 8 iunie 2018

Voi nu vedeți, dar eu am văzut câți diavoli erau în casă la voi! Când vă certați, vin îndată diavolii

Uneori, Părintele Sârbu mă lua cu el la parastase.
  Odată, ne-am dus la niște oameni foarte bogați, de la care ar fi primit bani mulți. Am intrat într-o sală lungă, luxoasă, gătită cu tot felul de farfurii, cu păhărele. Când a venit o doamnă, Părintele a arătat cu bastonul păhărelele și a întrebat:
  – Astea ce sunt?
– Păhărele pentru țuică.
– Hai, Cocuțo, să mergem, că aici se face nuntă, nu se face parastas!
Oamenii au insistat, au venit după noi, dar Părintele a explicat:
– Parastasele nu se fac cu țuică. Unde se fac cu țuică, nu este primit. Diavolii îți răstoarnă masa. Voi nu credeți, nu vedeți cu ochii voștri. Eu sunt mai bătrân și nu pot să mă împac cu slujbele pe care vreți voi să le faceți. Chemați alt preot!
Și am plecat.
În drum spre casă, aproape de biserică, am stat sub un geam și am auzit niște tineri care se certau.
– Cocuțo, hai să mergem la ăștia, că se ceartă! Hai să gonim pe diavol din casă!
– Cum, Părinte, dacă nu ne cheamă, cum să ne ducem acolo?
– Hai, hai să mergem!
M-am uitat eu pe unde-i ușa, am intrat:
– Bună ziua!
– Bună ziua!
Mă întrebam cum va deschide Părintele discuția. Dar el a început direct:
– De ce vă certați? Hai să dăm afară pe diavol! Care dintre voi este rău? Undeți-e bărbatul cu care te certai?
– Ah, Părinte…
– Adă-l încoace!
Când a venit bărbatul, Părintele s-a uitat pe rând și la unul și la altul – căci el cunoștea cu duhul – și a zis femeii:
– Dumneata ești de vină! Evo, tu ești de vină! Nu-l mai sâcâi la cap! De ce îl plictisești și-l cercetezi în toate? Hai să facem o slujbă! Apoi l-a întrebat pe bărbat:
– Știi să te închini? Făcea și el o cruce, cam strâmbă. I-a arătat Părintele cum s-o facă. După slujbă i-a binecuvântat, i-a miruit. Aveau și doi băieței.
– Să nu vă mai certați! Voi nu vedeți, dar eu am văzut câți diavoli erau în casă la voi! Când vă certați, vin îndată diavolii. Să fie pace! N-aveți icoană… După cum văd, bani aveți, că aveți lucruri bune, dar icoană de ce nu aveți în casă?
Părintele a rămas acolo și m-a trimis la biserică:
– Du-te, Cocuțo, și ia din pod o icoană, care vrei tu, s-o dăm la omenii ăștia. Eu te aștept aici! M-am dus în pod și am luat o icoană. Părintele le-a dat-o și le-a spus:
– Să vă închinați lui Dumnezeu! Dimineața când vă sculați, ieșiți afară în pragul ușii, uitați-vă la cer și ziceți:
Doamne, Tu ești acolo, eu sunt aici. În ziua de azi Tu ajută-mă! Eu nu știu să mă descurc, sunt om slab. Ai Tu grijă în ziua de azi pentru mântuirea mea!
Așa să ziceți și să vă rugați!
Eu m-am mirat puțin, dar apoi am înțeles. Părintele nu le-a dat atunci vreo carte de rugăciuni, pe care ei n-ar fi priceput-o. Le-a spus pentru început, după puterea lor.Și s-au făcut aceia niște credincioși! Au fugit după noi să le zicem la ce biserică să vină. A intrat Duhul lui Dumnezeu în ei. Și să știți că foarte mult ne-au ajutat apoi oamenii aceia…
Îmi amintesc o întâmplare de Paști.
Pe vremea aceea erau grupuri descandalagii care mergeau în noaptea Învierii din biserică în biserică, parcă anume ca sătulbure Sfânta Liturghie.
Pentru a nu se întâmpla așa ceva și la noi, Părintele a puscredincioși de strajă la poartă. În timpul slujbei, a auzit discuții afară. A ieșit imediat săvadă ce se întâmplă. Doi oameni beți voiau să intre în biserică și credincioșii de strajă nu-i lăsau.
Părintele i-a luat, le-a făcut loc și le-a zis:
– Stați aici, că este Învierea, și vă împărtășiți!
– Nu putem – au zis ei – am mâncat!
– Nu-i nimic, acum toate se iartă, până la al nouălea neam. Împărtășiți-vă, dar să stați cuminți, să nu umblați prin biserică! La noi, fiecare stă la locul lui, nimeni nu umblă de colo-colo. Și oamenii aceia au stat cuminți – așa beți cum erau – și se rugau și plângeau și își dădeau palme că ce păcătoși sunt.
Părintele i-a cunoscut cu duhul și a vrut să arate că de Paști, fie că ești mâncat sau nemâncat, poți fi iertat, ca tâlharul de pe cruce. Apoi, bețivii aceia au venit la lucru și au muncit mult pentru biserică. Și îi aduceau și Părintelui mâncare, fiindcă știau că n-are cine să-i facă. Și i-a câștigat pentru Biserică!
Preotul martir Constantin Sarbu
Extras din ”Lacrima si har”, Ed. Bonifaciu, 2011 , pag. 101-104

joi, 31 mai 2018

Maica Domnului din icoana „Axion Estin”

Se plimbă Împărăteasa pe drumuri – de aceea o și scoatem în procesiune din Sfântul Munte – și vede, ascultă, se înțelege cu noi, ne inspiră. Dar în primul rând se înțelege cu Fiul ei și Dumnezeul ei. Pe măsură ce înaintează procesiunea, noi nu înțelegem câte spune cu tăcerea ei Fiului ei. Îi spune: „Ia aminte la acesta, pe aceea nu o uita, pe acesta vezi-l ce trage, Fiul meu și Dumnezeul meu, de aceea vreau să-i îndeplinești cererile lui”. Preasfânta din icoana „Axion Estin” poate să fie Preasfânta Sfântului Munte, dar este, în același timp, frate, și Preasfânta ta!
Traducere și adaptare: Laura Enache
Sursa: 
Din clipa în care Preasfânta L-a zămislit pe Dumnezeu-Omul, Hristos, L-a închis în pântecele ei și a cuprins în ființa ei întreaga dumnezeire și întreaga fire muritoare. Având totuși pe Dumnezeu întreg și întreaga fire omenească, ea poate, pe de o parte, să ne dăruiască pe noi lui Dumnezeu și să ne unească cu El, pe de altă parte, să ni-L dăruiască nouă pe Dumnezeu. Vedeți ce înseamnă icoana Maicii Domnului?
Cele spuse mai sus arată că acoperământul și ocrotirea Maicii Domnului sunt asupra Sfântului Munte, dar ele nu se limitează acolo. Dimpotrivă, se transmit asupra întregii omeniri, întregii lumi. Icoana ei ne face simțită prezența ei, dar în același timp ni-L face prezent și pe Fiul ei Dumnezeu și Om. În Sfântul Munte, icoana Axion estin stă pe tron, cu toate acestea, ochii Preasfintei veghează asupra întregii lumi și acolo prezența ei devine în mod special simțită, tangibilă personal. Și acolo unde este prezența ei, acolo este prezent și Fiul ei. Ocrotirea Preasfintei îmbrățișează pe orice om. Simțim marea însemnătate a tainei acestei icoane pentru viața noastră. Preacurata din Sfântul Munte lucrează cu fiecare om. Așa cum Dumnezeu în Sfânta Euharistie Se află spațial nedespărțit, fiindcă este Dumnezeu, dar se împarte la toți oamenii, la fel și Preasfânta noastră este una, dar prin icoana ei prezentă se oferă și se împarte în viața tuturor ortodocșilor. Toți devenim părtași ai harului, toți Îl dobândim pe Dumnezeu, toți ne bucurăm de darurile Fiului Preasfintei.
În istoria Sfântului Munte de multe ori Preasfânta s-a arătat înaintea monahilor, plină de viață, dragoste, plină de milă revărsată către oameni. Și ce nu face Preasfânta? Unora le arată drumul, cu alții călătorește împreună, alteori intervine când unii sunt în primejdii, altora le dă plată și pe alții îi amenință, când nu sunt buni slujitori. O văd rugându-se, plângând, ba încă slujind la masă, atunci când este nevoie. Preasfânta se face slujitoarea noastră și ne slujește și în nevoile noastre mai lumești și mai omenești. Dacă Preasfânta îi ajută pe monahi, care sunt fără grijă, nu au probleme, nu au neliniște, nu au greutăți în viața lor duhovnicească și comunitară, mult mai mult îi ajută pe mireni, care trăiesc părăsirea, durerea, boala, nevoile zilnice. Astfel, Preasfânta din icoana Axion estin poate să fie Preasfânta Sfântului Munte, dar este, în același timp, frate, și Preasfânta ta! Transmite sfințire și pace, schimbă lumea, timpul și spațiul, sfințește casele, binecuvântează roadele, aerul, pământul, tot ceea ce avem.
Dar pentru ce facem procesiuni cu icoana ei? Fiindcă aceasta este plimbarea Stăpânei în teritoriul ei, vizita Împărătesei în palatul ei, cu scopul de a-l sfinți. Se plimbă Împărăteasa pe drumuri – de aceea o și scoatem din Sfântul Munte – și vede, ascultă, se înțelege cu noi, ne inspiră. Dar în primul rând se înțelege cu Fiul ei și Dumnezeul ei. Pe măsură ce înaintează procesiunea, noi nu înțelegem câte spune cu tăcerea ei Fiului ei. Îi spune: Ia aminte la acesta, pe aceea nu o uita, pe acesta vezi-l ce trage, Fiul meu și Dumnezeul meu, de aceea vreau să-i îndeplinești cererile lui... Maica se înțelege cu Fiul ei și cu Părintele și Dumnezeul nostru. Cât este de tăcută și de liniștită și demnă! Pe cât de împodobită și slăvită este, pe atât de mare și stăpânească este ocrotirea pe care ne-o dă. Marea ei tăcere crește credința noastră și întărește rugăciunile noastre. Preasfânta este smerită în slava ei, fiindcă a biruit stricăciunea și moartea, este palatul luminii celei neapropiate.
Preasfânta face lucrătoare rugăciunea Sfântului Munte, care este zi și noapte și lucrează taina izbăvirii, descoperă întruparea Cuvântului înlăuntrul nostru și ne inițiază în tainele cerului și ale pământului. Cu Preasfânta, noi, păcătoșii, neputincioșii, pătimașii, ne bucurăm de dumnezeieștile daruri, fiindcă ea este stâlpul cel însuflețit al rugăciunii întregii Biserici. Preasfânta îi eliberează încă și pe cei osândiți, îndumnezeiește omul și ia cu sine toată făptura să se închine lui Dumnezeu. De aceea a ieșit și a vizitat lumea.
A trecut Preasfânta și ne-a adunat pe noi pe toți în jurul ei, bărbați și femei, mici și mari, săraci și bogați, înțelepți și neînțelepți. Unuia i-a dat putere, altuia sfințenie, altora le-a arătat cele nearătate și cele ascunse ale înțelepciunii lui Dumnezeu. Ieșind în lume, a arătat cugetul profund religios al sufletului elen și credința poporului nostru în Dumnezeu, lucru de care suntem toți mândri. Acest popor și când se preface că nu crede, și când îi este rușine să-și exprime credința lui, în realitate nu Îl înlocuiește pe Dumnezeu cu nici un idol, ci preferă pe Fiul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Ea ne vede pe noi, pe toți, și înțelege toate. Și-a desfăcut acoperământul pe care îl purta și l-a întins peste tot poporul. A unit strigătele inimilor noastre cu rugăciunile părinților aghioriți, care constituie curtea Împărătesei a toate.
Să devenim și noi îngeri și deopotrivă cu îngerii, precum Gavriil care a fost învrednicit să cânte Axion estin (Cuvine-se cu adevărat...), și astfel icoana a primit numele Axion estin. Să o lăudăm și noi pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu cu slavoslovia ei!
(Arhimandritul Emilianos SimonopetritulCuvinte praznicale mistagogice, Editura Indiktos, Atena, 2014)

Înțelepciunea bătrânului indian.

Un bătrân indian vine la bancă, pentru a lua un credit în sumă de 500 de dolari. Angajatul băncii începe să pregătească documentele.
  -Ce aveți de gând să faceți dumneavoastră cu acești bani? – îl întreabă el pe bătrânul indian.
 -Voi pleca în oraș să vând amuletele, pe care eu le-am confecționat.
-Ce puteți lăsa în calitate de gaj pentru această sumă?
-Eu nu știu ce înseamnă asta ,,Gaj”, – spune bătrânul indian.
-Păi… gaj este un bun depus de către debitor la dispoziția băncii drept garanție pentru plata la termenul convenit al datoriei. Aveți un automobil?
-Am un Volkswagen din anul 1959…
-Nu, acesta nu se potrivește, – a afirmat angajatul băncii, – posibil aveți bovine multe?
-Da, am un cal…
-În ce stare este? Câți ani are?
-Nu știu, deja nu are dinți, ca să pot să aflu asta…
În sfârșit, banca îi oferă credit bătrânului indian în sumă de 700 de dolari. Peste câteva săptămâni indianul iarăși se întoarce la bancă, scoate un teanc de bani și plătește datoria.
-Ce aveți de gând să faceți cu banii câștigați? – îl întreabă din nou angajatul băncii.
-O să îi pun în wigwam, – răspunde bătrânul indian.
-Ar fi rezonabil, dacă a-ți face un depozit în banca noastră.
-Eu nu știu ce înseamnă ,,Depozit” – îi răspunde indianul.
-Oferiți banii dumneavoastră băncii, iar banca are grijă de ei, iar când aveți nevoie de bani, puteți veni și îi lua…
Bătrânul indian s-a pus pe gânduri și întreabă:
-Dar ce poate oferi banca în calitate de gaj?

De ce Dumnezeu unor oameni le dă multe încercări, în timp ce altora nu le dă deloc?

-Părinte, de ce astăzi lumea suferă atât de mult?
-Din pricină că Dumnezeu o iubeşte. Tu, ca monahie, te scoli dimineaţa, îţi faci canonul, rosteşti rugăciunea lui Iisus, faci metanii, etc. Insă pentru mireni greutăţile prin care trec sunt canonul lor; şi prin ele se curăţesc. Iar acestea le pricinuiesc un bine mai mare decât traiul bun lumesc, care nu îi ajută nici să se apropie de Dumnezeu, nici să dobândească răsplată cerească. De aceea trebuie să le primească ca pe nişte daruri ale lui Dumnezeu.
Bunul Dumnezeu, ca un Părinte bun, prin încercările pe care le îngăduie îşi educă copiii Săi din dragoste, din bunătatea Sa dumnezeiască, iar nu din răutate sau din dreptate lumească, juridică, pentru că vrea ca aceia să se întoarcă la el. Adică Dumnezeu, vrând să mântuiască făpturile Sale şi ca ele să moştenească împărăţia Lui cea cerească, îngăduie încercările pentru ca omul să se lupte, să se nevoiască şi să dea examene la răbdarea în dureri, astfel încât să nu poată diavolul să-I spună: „Cum îl răsplăteşti pe acesta, sau cum îl mântuieşti de vreme ce nu s-a ostenit?”. Pe Dumnezeu nu-L interesează viaţa aceasta, ci cealaltă. El se îngrijeşte de noi mai întâi pentru cealaltă viaţă şi apoi pentru aceasta.
-Părinte, dar de ce Dumnezeu unor oameni le dă multe încercări, în timp ce altora nu le dă deloc?
Ce spune Sfânta Scriptură? „Domnul ceartă pe cel pe care-l iubeşte”. Un tată, de pildă, are opt copii. Cinci dintre ei stau lângă tatăl lor, iar trei pleacă de acasă şinici nu se mai gândesc la el. Dacă cei care stau lângă el fac vreo neorânduială, tatăl lor îi trage puţin de urechi, sau le dă vreo pălmuţă, iar dacă sunt cuminţi,îi mângâie şi le dă o ciocolată. In timp ce aceia caresunt departe, nu primesc nici mângâiere, nici palmă.Tot astfel face şi Dumnezeu. Oamenilor care sunt lângă El şi celor care au intenţie bună, dacă greşesc puţin, le dă câte o pălmuţă şi astfel îşi achită datoria.
Sau dacă le dă mai multe, mai şi depun în casieria cerească. Iar celor care sunt departe de Dumnezeu le dă ani îndelungaţi pentru a se pocăi. De aceea vedem pe unii mireni că săvârşesc păcate grave şi cu toate acestea au bunuri materiale din belşug şi trăiesc mulţi ani, fără sătreacă prin încercări. Şi aceasta se face din iconomia lui Dumnezeu, pentru a se pocăi. Iar dacă nu se vor pocăi, în cealaltă viaţă vor fi fără de răspuns.
Sfântul Paisie Aghioritul
Extras din „Viaţa de familie“, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003, pag. 211-213

sâmbătă, 26 mai 2018

Minunea Sfantului Nicolae cu un covor

Auzim pe Sfantul Duh graind prin Proorocul David: "Precum doreste cerbul izvoarele apelor, asa Te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule". Cu adevarat in acelasi chip doreste si sufletul credinciosului crestin auzirea cuvintelor lui Dumnezeu si cele ce se lucreaza prin Sfintii Sai. Deci, iata si alta minune a Sfantului Nicolae: Era un oarecare, cu numele Nicolae, in cetatea numita Constantinopol, hranindu-se din osteneala mainilor lui si era credincios lui Dumnezeu si avea randuiala lui sa nu treaca ziua Sfantului Nicolae fara de pomenire. Si aceasta, cu neobosire o facea el, ca auzea in Sfintele Scripturi graind: "Cinsteste pe Domnul prin toate ale tale drepte osteneli!" Si avea aceasta in mintea sa totdeauna.
Si a ajuns la adanci batranete, dar si la saracie, nemaiputand lucra. Deci, apropiindu-se ziua Sfantului Nicolae, gandea intru sine ce va face. Si a zis batranul catre sotia sa: "Femeie, iata, a sosit la noi ziua cea iubita a Arhiereului lui Hristos, Nicolae; deci ce vom face, ca fiind lipsiti, nu avem cele de trebuinta pentru aceasta zi sfanta?" Iar acea credincioasa femeie a raspuns barbatului ei: "Stii, domnul meu, ca, iata, ne-au ajuns batranetele si astazi sau maine va veni sfarsitul; deci, sa nu-ti abati mintea ta de la dragostea cea spre Domnul si catre Sfantul Nicolae". Si, aceasta zicand, i-a aratat lui un covor si a zis: "Ia-l pe acesta si mergand, vinde-l si te du de cumpara toate cele de trebuinta la pomenirea Sfantuiui Nicolae. Ca alta nimic nu avem si nu-l vom lasa mostenire copiilor pe care nu-i avem". Auzind aceasta, credinciosul batram a laudat foarte pe Dumnezeu si, luand covorul, a iesit.
Si, mergand el prin mijlocul ulitii, unde este stalpul Sfantului si marelui Constantin, si trecand de biserica Sfantului Platon, l-a intampinat pe el cineva, cu chipul ca un oarecare batarn cinstit, care i-a zis: "Prietene, unde te duci?" I-a raspuns cel ce ducea covorul: "Am trebuinta sa ma duc pana la targul de vanzari". Si i-a zis cinstitul batran: "Buna este socotinta ta, prietene, dar, spune-mi, cu cat voiesti sa dai covorul tau? Pentru ca eu voiesc sa cumpar un covor ca acesta". A zis batranul: "Cand l-am luat intai, am dat pe el opt galbeni, iar acum, cat imi vei da, atata voi primi". Si a grait cinstitul acela, catre batran: "Au, luavei sase galbeni?" Si a zis batranul: "Daca imi vei da, voi lua cu bucurie!" Deci, indata, punand mana in buzunarul sau si scotand galbenii, Sfantul Nicolae, ca el era, i-a dat sase galbeni mari in mainile batranului, zicandu-i: "Primeste, prietene, acesti galbeni si da-mi covorul". Si a luat batranul galbenii cu bucurie, pentru ca nu facea covorul atata.
Deci, luand Sfantul Nicolae covorul din mana batranului, s-a dus de la el. Si, cand s-au despartit unul de altul, ziceau cei de pe ulita care vedeau pe batran: "Oare, naluciri vezi, batranule, ca vorbesti de unul singur?" Pentru ca ei pe batran il vedeau si glasul lui il auzeau, dar pe Sfantul nicidecum; nici glasul nu-i auzeau, nici pe el nu-l vedeau, fara numai pe batran. Iar Sfantul Nicolae a mers indata la casa batranului, ducand covorul la femeia acestuia si zicandu-i: "Fiindca barbatul tau imi este prieten de demult, intalnindu-ma cu el, m-a rugat, zicand: "Fii bun si du acest covor la femeia mea, ca eu, zicea el, am alta treaba. Deci, iata covorul, pazeste-l pe el". Si, aceasta zicand, s-a facut nevazut. Si femeia, luand covorul, de frica, vazand in fata ei pe un asa barbat cinstit si cu lumina stralucind, nici n-a indraznit sa intrebe: "Tu cine esti?"
S-a aprins insa de manie asupra barbatului sau si, socotind ca el a uitat sfatuirea ce o facuse cu dansa si dragostea pentru Sfantul, a zis: "Vai mie, patimasa ce sunt, ca m-am insotit cu acest barbat calcator de lege si plin de minciuni". Si multe asemenea acestora zicand, nici nu vrea sa se uite la covorul ei, aprinsa fiind de dragoste pentru Sfantul.
Deci, barbatul ei, nestiind cele petrecute, a cumparat cele de trebuinta de ziua Sfantului Nicolae si se intorcea la casa sa, bucurandu-se pentru intamplarea cu vinderea covorului si ca si-a implinit dorinta sa. Si, ajungand el la casa lui, femeia sa vazandu-l, s-a aprins de manie asupra lui, si-l ocara cu cuvinte grele si zicea: "Sa te duci de la mine, din ziua aceasta, tu care ai mintit Sfantului Nicolae. Ca nu-i mincinos Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a zis: Nimeni care pune mana pe plug si se uita indarat nu este potrivit pentru Imparatia lui Dumnezeu" (Luca 9, 62). Acestea si altele asemenea zicandu-le, a adus covorul inaintea barbatului sau si i-a zis: "Ia-ti covorul, dar pe mine nu ma vei mai avea, ca ai mintit Sfantului".
Acestea auzindu-le si vazand covorul sau, batranul, se minuna si nu se pricepea ce sa raspunda femeii sale; si stand el, indelung, a inteles a fi o minune facuta de Sfantul Nicolae. Deci, a suspinat dintru adancul inimii sale si, umplandu-se de bucurie, a ridicat mainile sale spre cer, zicand: "Slava Tie, Hristoase Dumnezeule, Cel ce faci minuni prin minunatul Tau Sfant Nicolae." Si a zis batranul catre sotia sa: "Femeie, asa te jur, in frica lui Dumnezeu, sa-mi spui mie, cine ti-a adus tie acest covor, barbat sau femeie, batran sau tanar?" Si a raspuns femeia: "Un om luminat. in chipul unui om cinstit batran, cu stralucitoare haine a venit, purtand covorul acesta al nostru si zicand catre mine: "Femeie, barbatul tau imi este prieten; pentru aceasta, intalnindu-ma, m-a rugat ca sa aduc la tine acest covor; deci pazeste-l. Iar eu, luandu-l, nu indrazneam a-l intreba pe el: Tu cine esti?"
Deci, auzind acestea de la femeia sa si aratand femeii sale aurul cel ramas si cele cumparate, bucate si vin, prescuri si lumanari spre trebuinta zilei Sfantului, a zis batranul: "Viu este Domnul, ca cel ce a cumparat covorul de la mine, acela este cu adevarat Sfantul Nicolae, ca el a adus covorul, iarasi, la casa noastra, pentru noi, saracii si smeritii robii sai. Ca si cei ce ma vedeau pe mine vorbind cu el imi ziceau: "Au vreo nalucire vezi?, vazandu-ma ei numai pe mine unul, iar pe dansul nicidecum". Si indata au strigat ca dintr-o gura ammdoi, multumind lui Dumnezeu si laudand pe marele Arhiereu Nicolae, ajutatorul cel grabnic al tuturor celor din nevoi, care-l cheama pe el cu credinta. Si, umplandu-se de bucurie au alergat la biserica Sfantului Nicolae si, tuturor celor ce s-au intamplat acolo, le-au istorisit minunea. Si toti care auzeau proslaveau pe Dumnezeu si Sfantul Nicolae, cel ce face asemenea minuni cu robii sai.
Ci tu, Parinte cinstite, Sfinte Nicolae, nu uita pe robii tai, care fac cu credinta pomenirea Sfintiei tale, ca, prin facerile tale de bine, sa proslavim pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh. Amin.

Când nu a venit Sfânta Lumină la Ierusalim

Lumina Sfanta n-a aparut in anul 1101, cand clerul grec si latin au participat impreuna la ritualul Luminii Sfinte. Abia dupa ce grecii (ortodocsii) s-au rugat in lipsa latinilor (catolicilor), care au parasit biserica, a aparut lumina.
   In 1580, in timpul Patriarhului Sofronie al Ierusalimului, Lumina Sfanta a iesit printr-un stalp de piatra (vizibil si acum langa usa sfantului lacas). Motivul pare sa fi fost faptul ca armenii au ocupat atunci biserica, in timp ce ceilalti ortodocsi au fost nevoiti sa ramana afara. In timpul rugaciunii ortodocsilor de afara coloana s-a despicat si Lumina Sfanta a iesit prin ea. Ca urmare a acestui miracol, unul dintre paznicii mahomedani a renuntat la religia sa si s-a convertit la ortodoxie.
Sursa: Tezaurul Ortodox



duminică, 6 mai 2018

CUM A SALVAT SFÂNTA CRUCE TREI FETE DE LA PRIMEJDIE

Suntem datori să purtăm Sfânta Cruce și să n-o scoatem niciodată, până la moarte. Creștinul fără cruce e ca ostașul fără armă și dușmanul cu ușurință îl biruie pe el. Trebuie să ne însemnăm cu Sfânta Cruce corect. Crucea este păzitoarea lumii, frumusețea Bisericii, salba îngerilor și dracilor rană.De aceea fiecare creștin trebuie să cinstească Crucea lui Hristos și să i se închine Ei.
Iată un exemplu care vorbește despre puterea Crucii și a semnului Crucii. Trei fete mergeau de-a lungul căii ferate și
s-au pomenit între două trenuri care treceau în direcții opuse. Toate trei au rămas în viață. Trenurile au trecut și fetele au văzut trei draci care se certau.
„De ce n-ai împins-o sub tren, îi ziceau doi celui de-al treilea, era un moment potrivit, sufletul ei avea să fie al nostru”. Iar acela răspunde: „N-am putut, ea are la gât cruciuliță și n-am putut să-i fac nimic. Iar tu de ce n-ai omorât-o pe-a ta? Ea doar nu are cruce?”. „Da, ea n-are cruce, dar când a ieșit din casă și-a făcut semnul crucii și de asta n-am putut să-i fac nimic”. L-au întrebat și pe al treilea necurat: „Iar tu de ce ai căscat gura? A ta cu totul e necredincioasă!”. „Așa este, dar maică-sa i-a făcut cruce înainte de drum și i-a spus: „Mergi cu Domnul”. În acest caz eu nu am nici-o putere:nu am dreptul să încalc binecuvântarea mamei, pentru că ea este de la Dumnezeu”.
Sursa: Serghei Lavrov, Cu noi este Dumnezeu, Editura Angelus, Chișinău 2012, p.88

joi, 3 mai 2018

Cu trupul neschimbat de 500 de ani! Sfântul Alexandru din Svir

In 1998, in depozitul Muzeului Academiei Militare de Medicina din Rusia au fost regasite, dupa un an de la cautari, la insistentele maicilor de la manastirea Pokrov-Tervencesk, moastele unuia dintre dintre cei mai cinstiti sfinti ai Ortodoxiei ruse, Cuviosul Alexandru din Sivir.
Expertiza medicala a confirmat convingerea credinciosilor pravoslavici: pretioasa comoara a fost aflata dupa ce i se pierduse urma la 20 decembrie 1918, cand comunistii profanasera manastirea unde vestitul facator de minuni se odihnea. Marturisire cutremuratoare a sfinteniei, caci trupul smeritului Alexandru a ramas intreg si neschimbat nici macar la culoare, parand ca doarme, dupa aproape o jumatate de mileniu de la adormirea sa intru Domnul. Un caz rar, numai in aparenta asemanator cu cel al frantuzoaicei Bernadette Soubirous, careia insa apusenii i-au confectionat masti din ceara pentru chip si pentru maini.
„Mangaierea bisericilor”
Nasterea minunata a pruncului Amos din binecredinciosii parinti Stefan si Vasilissa la 15 iunie 1448 (de ziua profetului omonim) in tinutul Olovet a fost rodul rugaciunilor si postirilor indelugate. In scurta vreme, fiul primit in urma unei instiintari in vis ca „mangaiere a bisericilor” se va deosebi de ceilalti copii de varsta lui prin intelepciune, ravna in citirea Scripturilor, blandete si cinste speciala acordata cinului monahal. Aprins de dorul de Dumnezeu, a pornit spre manastirea Valaam, petrecand multi ani in rugaciune si ascultare. Dupa framantari indelungi au intrat in viata calugareasca si nascatorii sai dupa trup, primind numele de Serghie si Varvara.
In 1484, in urma unei descoperiri primite in timpul rugaciunii din partea Maicii Vietii, Cuviosul a luat binecuvantare de a se retrage in pustia din apropiere, unde s-a nevoit multi ani in taina. Cu timpul, au vietuit in tacere, sihastreste si alti nevoitori, atrasi de exempul rugatorului Alexandru.

1507. In adancul pustiei sfintite de rugaciuni, Sfantul a vazut o lumina mai puternica decat a soarelui, cuprinzand trei barbati in vesminte preafrumoase, albe, fiecare cu cate un toiag in mana: Dumnezeu Unul, intreit in Persoana, l-a cercetat pe curatul cu inima sihastru, intocmai cum odinioara il cercetase in Legea Veche pe Patriarhul Avraam. Cu binecuvantarea Sfintei Treimi, a adunat obstea, a zidit biserica, intai din lemn, mai apoi din piatra si a intemeiat pe malul lacului Roscinsk, in apropierea raului Svir, manastirea cu hram treimic, cunoscuta acum drept „Lavra Sfantului Alexandru din Svir”. Anticipandu-si apropiatul sfarsit, la 30 august 1533 (care este si data de praznuire), octogenarul Cuvios din Svir a plecat la cele ceresti, lasandu-i pe frati intristati de dorul parintelui lor. Dar minunile Sfantului nu au contenit nici dupa moarte.
Prima aflare a moastelor
In seara de joi, 15 aprilie 1641, in saptamana Floriilor, dar si a doua zi, un fenomen uimitor s-a petrecut in lavra Sfantului: un fulger cazut pe pamant a continuat sa straluceasca fara intrerupere mult timp. Sanbata, 17 aprilie, s-a sapat temelia unei biserici din piatra pe mormantul Cuviosului, care sa inlocuiasca bisericuta din lemn, stricata de trecerea vremii. In chip minunat, pamantul ramasese boltit deasupra sicriului, fara nicio sustinere! Cercetand cosciugul cu totul crapat, parintii au aflat cu bucurie intreg si neatins de trecerea timpului trupul Sfantului Alexandru, izvor de buna mireasma.
…Dupa 80 de ani de la profanarea manastirii si impuscarea monahilor (Staretul Evghenie si alti doi calugari) de catre bolsevici, la 14 iulie 1997, Obstea Sfantului Alexandru Svirski a fost redeschisa oficial, partial retrocedata Bisericii si restaurata, pastrand din nou binecuvantatele adoare intregi ale Sfantului ctitor, regasite a doua oara in mod minunat, dupa decenii de instrainare. Iata cum Dumnezeu a proslavit trupul unui mare nevoitor si dupa trecerea din lumea suspinelor, spre indreptarea si folosul celor care, in acest veac tumultos, isi amintesc atat de rar de minunatele dovezi ale descoperirilor divine.
Pr. Cornel Dragos

vineri, 20 aprilie 2018

10 mărturii uimitoare despre cei 7 pustnici nevăzuți ai Sfântului Munte Athos

În viaţă curată şi în sărăcie trăiau în pădurile Sfântului Munte şapte călugări (sau 12, luându-ne după spusele unor pustnici) complet goi şi hrănindu-se ca păsările cerului, cu verdeţuri sălbatice, rădăcini, castane şi alune. Se spune că primeau Sfânta Împărtăşanie în peştera Sfântului Petru de la părintele Daniel, renumitul isihast. Nu ştim dacă ei mai sunt încă în viaţă.
Învăţatul călugăr, Spiridon Kambanaos, doctorul de la Marea Lavră, a scris despre aceşti «îngeri pământeşti şi oameni cereşti»: «Şi ce putem spune despre cei care locuiesc în zona Krya Nera, unde doar privirea lui Dumnezeu, Care vede toate, le poate ştii felul lor de viaţă?».
(Patericul Athonit)

O mare zonă a Sfântului Munte Athos, care se întinde de la Sfânta Ana Mică până la Schitul „Glossias” şi este plină de copaci şi păduri dese, se numeşte „Pustia Atonului”. Acolo, din vreme în vreme, unor foarte puţini locuitori ai acestei regiuni li se descoperă asceţi cuvioşi la înfăţişare, costelivi şi goi trupeşte, dar acoperiţi de harul lui Dumnezeu.
Astfel, într-un periodic aghiorit, care a circulat între anii 1930-1938 cu titlul Biblioteca aghiorită, doctorul Spiridon sau Atanasie Kampanáos, monah şi frate al Sfintei Mănăstiri a Marii Lavre, scria despre monahii nevăzuţi, goi şi fără sălaş că „ochiul care le cârmuieşte pe toate cunoaşte multe lucruri” şi „ce-aş putea să spun despre cei fără sălaş, care stau în ape reci? [Numai] ochiul care le cârmuieşte pe toate le cunoaşte vieţuirea”.
Părintele Gherasim Menághias, care a fost mai întâi chimist, apoi a ajuns monah sihastru şi s-a sălăşluit în Pustia Sfântului Vasile, fiind legat printr-o prietenie frăţească de doctorul Lavrei Atanasie Kampanáos, atunci când a văzut publicându-se aceste lucruri în periodicul Biblioteca aghiorită i-a atras atenţia şi i-a sugerat să nu publice şi să scrie lucruri neprobate, care, probabil, vor provoca suspiciuni şi ironii în detrimentul vieţii monahale din Sfântul Munte.
La aceste observaţii, doctorul şi părintele Atanasie a răspuns, după obicei, cu aceste cuvinte: „Scumpul meu om şi dragul meu frate, nu pot să nu scriu şi să nu public spusele omului care, venind la mine [din partea pustnicilor nevăzuţi], mi-a făcut cunoscut «că mă voi îmbolnăvi şi voi muri».”
Acel om era Bătrânul-Antonie, de la [Coliba] Sfântul Petru. Acei pustnici nevăzuți i-au spus acestui om: „Să te duci să-i spui acelui doctor că nu peste multă vreme se va îmbolnăvi și va muri și de aceea trebuie să se pregătească.” Iar Bătrânul-Antonie, după ce i-a transmis doctorului cuvintele pustnicilor nevăzuți, i-a arătat şi o cruce de lemn, pe care i-au dat-o acei nevoitori. Pe cruce erau încrustate literele „Macarie Ieromonahul”.
Acestea le-a scris părintele Atanasie ca răspuns chimistului Gherasim Monahul de la Schitul Sfântul Vasile și apoi, la puțină vreme, s-a îmbolnăvit și, fără a avea vreo boală grea, a adormit somnul cel de veci, după ce mai întâi a descoperit și a publicat faptul că există și trăiesc din loc în loc, în Pustia Athosului, acești sfinți asceți și monahi eremiți spre slava lui Dumnezeu și folosul sufletesc al monahilor din Sfântul Munte.
(Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul, Editura Sophia, 2013)

O altă arătare a pustnicilor nevăzuți
Un pelerin care urca pe drumul abrupt de la țărmul Sfintei Ana Mici s-a întâlnit cu astfel de Sfinți, după ce se rătăcise prin pădure, și, la dorinţa lui de a-i urma, aceia i-au spus: „Tu, frate, ești menit pentru Schitul Mănăstirii Xenofont” și i-au arătat drumul spre a se duce la părintele duhovnic Sava, care-i va spune ce are de făcut.
Pelerinului, după ce s-a îndepărtat puţin de ei, i-a părut rău că i-a părăsit și că a lăsat să-i scape asemenea Sfinți. S-a întors și i-a căutat mult timp, dar nu i-a mai găsit nicăieri. Atunci s-a dus la părintele Sava și i-a povestit totul. Părintele Sava i-a spus:
„Tu, fiul meu, nu ești pregătit să-i urmezi, dar probabil că te îndoiai că ar exista astăzi în Sfântul Munte asemenea Sfinți și de aceea ți i-a arătat Dumnezeu. Tu o să te închinoviezi la Schitul Mănăstirii Xenofont.” Şi într-adevăr, aşa s-a întâmplat, pentru că acest frate a fost tuns în monahism la Schitul Mănăstirii Xenofont.
Acest fapt mi-a fost povestit de părintele duhovnic Acachie din Kapsála, om sporit duhovnicește și iubitor de adevăr, care l-a cunoscut pe cel ce i-a întâlnit pe pustnicii nevăzuți şi de la care a căutat să afle toate amănuntele despre această întâmplare.
(Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul, Editura Sophia, 2013)

Cu mulţi ani în urmă, în căsuţa care se află mai jos de Kiriakonul din Kafsokalivia, un frate începător din Bulgaria, pe nume Iacov, era sub ascultarea unui părinte grec foarte sever. Iacov dorea să ducă o viaţă ascetică mai aspră şi din acest motiv venea noaptea în pridvorul bisericii să se roage în faţa icoanei Sfintei Treimi.
Într-o noapte cu lună plină, pe când se ruga, a auzit paşii unui om. S-a ascuns şi a văzut intrând în pridvor un om gol, cu păr lung şi alb şi cu o barbă foarte lungă. Bărbatul a binecuvântat cu semnul crucii uşa bisericii, care s-a deschis singură. A intrat, s-a închinat la icoane şi apoi a ieşit binecuvântând din nou uşa bisericii cu semnul crucii, aceasta închizându-se singură datorită puterii divine. Apoi a apucat drumul către Kerasia.
Fratele Iacov, copleşit de admiraţie şi curiozitate, l-a urmărit pe acest necunoscut pustnic pas cu pas. În curând ei au atins locul Crucii, au luat-o spre dreapta şi au pornit unul în spatele celuilalt pe cărarea ce ducea spre vârful Athosului. Când pustnicul a ajuns la Biserica Maicii Domnului, fratele a mărit pasul şi a sărit în faţa lui, făcând o metanie şi implorându-l să-l primească sub ascultarea lui.
„Nu poţi sta aici, fiul meu”, a spus pustnicul necunoscut. Iacov a insistat, udând pământul cu lacrimile sale. „Întoarce-te la bătrânul tău, fii ascultător şi vei fi mântuit. Nimeni nu poate îndura traiul în acest loc fără a avea har dumnezeiesc şi trebuie să mai ştii că în curând vei muri”.
Iacov s-a întors şi a povestit părinţilor tot ce s-a întâmplat, s-a dus la duhovnic, s-a pregătit pentru moarte şi trei săptămâni mai târziu a adormit în Domnul.
Se spune că în timpul mutării moaştelor lui, o mireasmă s-a simţit venind dinspre ele.
(Patericul Athonit)

Pustnicul necunoscut (poate unul din Pustnicii nevăzuţi de pe Athon)
Când am venit la Sfântul Munte pentru prima dată, în 1950, urcând de la Kafsokalivia spre Sfânta Ana, am pierdut drumul. în loc să iau drumul spre Schitul Sfânta Ana, am luat-o spre vârful Athonului.
După ce am mers destul, am înţeles că urc şi căutam să aflu vreo cărare să ies pe de-a dreptul. în timpul acestei nelinişti ce mă stăpânea şi cum mă rugam Maicii Domnului să mă ajute, deodată îmi apare înainte un pustnic cu o faţă luminoasă – să fi fost cam de 70 de ani – care, după îmbrăcămintea sa arăta să nu aibă legătură cu oamenii.
Purta o dulamă ca de pânză de corabie, dar foarte decolorată şi găurită.
Avea găurile prinse cu aşchii de lemn, cum îşi prind ţăranii sacii rupţi, când nu au sfoară să-i coasă.
Avea de asemenea o traistă de piele, decolorată, ale cărei găuri erau prinse în acelaşi fel.
La gât avea un lanţ gros ce îi ţinea o cutie în faţă pe piept, în care trebuie să fi avut ceva sfânt.
Până să-l întreb eu ceva, acela mi-a spus:
– Fiule, drumul acesta nu duce la Sfânta Ana. Şi, mi-a arătat cărarea.
Din toată înfăţişarea sa se vedea că este sfânt. După aceea l-am întrebat şi eu pe pustnic:
– Unde locuieşti, Părinte? Şi acela mi-a răspuns:
– Undeva pe aici. Şi mi-a arătat vârful Athonului. Deoarece am rătăcit în dreapta şi în stânga căutând să aflu un stareţ care să mă vestească lăuntric, am uitat şi ce zi este şi în ce dată a lunii eram. Am întrebat pe pustnic şi mi-a spus că este vineri. După aceea a scos o pungă mică de piele, care avea în ea ca nişte lemnişoare cu linii, şi din aceste linii, la care s-a uitat, mi-a spus în ce dată eram. Apoi am luat binecuvântare de la el, am mers pe cărarea ce mi-a arătat-o şi am ieşit la Schitul Sfânta Ana. Mintea mea însă se întorcea mereu la faţa ce iradia de lumină a pustnicului.
Mai târziu, când am auzit că există 12 pustnici – alţii spun că 7 – în vârful Athonului am intrat la gânduri şi am povestit ceea ce am văzut la stareţi experimentaţi, care mi-au spus:
– Va fi fost unul din Cuvioşii Pustnici ce trăiesc nevăzut în vârful Athonului.
(Flori din Grădina Maicii Domnului)

Părintele Serafim, Pustnicul Athonului
Un tânăr evlavios din Athena, dintr-o familie bogată, şi-a pierdut mama din pricina unei boli grele şi pe neaşteptate a murit şi tatăl lui, după puţină vreme. Moartea părinţilor lui l-a zguduit tare şi asta s-a făcut pricină ca tânărul să filozofeze la deşertăciunea acestei lumi. îşi împărţi aşadar toată averea sa la săraci, îşi lăsă marele său magazin comercial angajaţilor lui şi veni în Sfântul Munte.
Trecând pe la Nea Schiti, l-a cunoscut pe Părintele Neofit, ce locuia la Cliilia Sfântului Dimitrie, unde a fost găzduit şi s-a mărturisit. Părintele Neofit i-a povestit multe despre pustnici şi mult i s-a aprins dumnezeiescul dor auzind despre Pustnicii ce locuiesc în vârful Athonului (există tradiţia confirmată în repetate rânduri de arătări a acestor Pustnici minunaţi la diverşi monahi şi mireni. Se spune că ar fi 12 sau 7).
Apoi a cerut binecuvântare de la Părintele Neofit să rămână în obştea sa, să se tundă monah, după care să-i dea binecuvântarea sa să se pustnicească sus, pe Athon. Părintele Neofit, văzându-l foarte smerit şi evlavios 1-a primit, dar l-a ţinut cu hainele lui mireneşti şi l-a pregătit duhovniceşte, fără zgomot, cinci ani, fără ca ceilalţi să ştie scopul cel sfânt al tânărului, care evita chiar şi întâlnirile cu Părinţii Schitului.
După ce a fost instruit duhovniceşte cinci ani, Stareţul l-a făcut monah, l-a numit Serafim şi i-a dat binecuvântarea să se pustnicească sus, pe Athon, fără să vadă om.
După trei ani a venit odată, precum mi-a povestit Părintele Dionisie, din sinodia (obştea) Părintelui Neofit, şi-şi spunea ispitele ce le-a avut la început, cum îl ameninţau diavolii mereu. într-o noapte i-au aruncat tabla cea veche ce o avea în faţa peşterii ca să împiedice puţin vântul cel puternic şi ploaia. Părintele Serafim nu numai că nu s-a tulburat, ci zâmbind a spus diavolilor:
– Dumnezeu să vă ierte! Bine aţi făcut, căci aşa îmi urâţisem peştera, cu tabla ce am pus-o.
Părintele Serafim a mai apărut şi altă dată, după cinci ani, şi Părintele Neofit i-a dat un vas cu Sfintele Taine şi plecând iarăşi pe vârful Athonului n-a mai apărut vreodată.
Părintele Serafim a devenit înger, serafim. Şi cum să nu zboare, când pe toate le-a aruncat pentru Hristos. Să avem binecuvântarea lui. Amin.
(Flori din Grădina Maicii Domnului)

Acum 50 de ani a avut loc următorul eveniment:
Un pelerin evlavios din Creta a pornit la drum spre Muntele Athos, pentru a-l vizita pe vărul său, părintele Eftimie, un isihast care trăia în chilia situată în partea de sud a Mănăstirii Sfânta Ana Mică. De la docul Schitului Sfânta Ana, el a pornit mergând pe cărări necunoscute, râpe stâncoase şi văi, până când a ajuns într-un loc numit Pina (Foamea).
Acolo era o fundătură. A trebuit să continue căţărându-se până ce, în sfârşit, cu mare greutate, a ajuns la locul sihaştrilor, numit «Locul Arhanghelilor», locul unde cretanul Agapie Landos a scris «Mântuirea Păcătoşilor». Din acel punct a ajuns la chilia rudei sale.
Acolo a fost primit cu ospitalitate. Când şi-a tras răsuflarea după o aşa aventură, a zis către părintele Eftimie:
– Vere, spune-mi, când ai de gând să îngropi trupul pe care l-am văzut acolo sus, pe stânci, într-o peşteră? Aş dori să fiu martor la o înmormântare făcută în Muntele Athos.
Când părintele Eftimie a auzit despre omul mort din peşteră, el împreună cu vărul său şi bătrânul Ciprian Aurarul au pornit în căutare pe întreaga zonă, metru cu metru. Dar nu au găsit nimic. Aproape de apusul soarelui au simţit o mireasmă de tămâie, venind dinspre râpe, mireasmă pe care părintele Ciprian o simţise şi înainte.
Atunci pelerinul a povestit:
– Lângă acest copac era peştera. Am intrat, şi acolo, pe pat, un bătrân cuvios dormea. La început nu mi-am dat seama că era mort. Apoi m-am apropiat şi am văzut că avea o cruce pe frunte; lângă el era o icoană cu Maica Domnului şi o candelă aprinsă. Mi-am făcut cruce, m-am închinat de trei ori şi am simţit miros de tămâie. Am plecat gândindu-mă că nu aţi avut timp să-l îngropaţi în acea zi.
(Patericul Athonit)

Între anii 1977–1978, «dikaios-ul»* Schitului Sfânta Ana era călugărul Chiril. În timpul lunii septembrie a primit ca oaspete pe un creştin ortodox libanez, refugiat în Grecia din cauza războiului din Liban.
Acest libanez evlavios avea o dorinţă puternică de a urca pe vârful Muntelui Athos. Aşa că, dimineaţa devreme, cu ajutorul indicaţiilor date de «dikaios», a pornit la un lung şi obositor urcuş. În aceeaşi zi, în timpul serii, s-a întors la Kiriakonul schitului. În următoarea zi, după Sfânta Liturghie, a putut, cu puţinele cuvinte greceşti pe care le ştia, să relateze următoarea întâmplare minunată:
În locul numit Vavila, mai jos de vârful muntelui, unde începe o pantă mare, s-a oprit pentru a se odihni un moment. În timp ce căuta un loc de odihnă, deodată a văzut în faţă o casă din care au ieşit doi bătrâni pustnici. De îndată ce l-au văzut, l-au întâmpinat cu dragoste şi i-au dat smochine proaspete, care aveau o aromă de nedescris, şi apă rece. Oboseala i-a dispărut complet.
El a mai văzut alţi zece călugări cuvioşi în casă, fiecare dintre ei sprijinindu-se într-o cârjă** şi rugându-se cu şiragul de metanii. Ei au răspuns întrebărilor lui, spunându-i că locuiau acolo de foarte mult timp şi că nu făceau nimic altceva decât să se roage pentru lumea întreagă. Toate aceste lucruri şi altele i-au adus pelerinului uimire şi admiraţie. El a spus că toţi erau de aceeaşi vârstă.
Când «dikaios-ul» şi ceilalţi au auzit, au fost surprinşi şi L-au slăvit pe Dumnezeu pentru minunile Sale prin sfinţii Săi.
(*Dikaios – termenul folosit pentru stareţul unui schit; câteodată este folosit pentru ajutorul stareţului unei mănăstiri.)
(**Este vorba despre aşa numitul «lemn al lenei» (τεμπελόξυλον), pe care se sprijină asceţii ce stau în picioare la rugăciunea de noapte.)
(Patericul Athonit)

În zona dintre Marea Lavră şi Kafsokalivia, cu mult timp în urmă, a locuit un bătrân călugăr numit Panaretos. Într-un timp, s-a hotărât să facă o grădină în faţa chiliei cu scop dublu: pentru a se osteni şi pentru a avea o mângâiere în asprul deşert din recolta grădinii.
După trudă şi sudoare, timp de multe zile, săpând în acel loc pietros, a lovit o piatră netedă, a ridicat-o cu greutate şi acolo a văzut un mormânt în care zăcea un trup îmbrăcat în veşminte sfinte de preot, ca şi cum ar fi fost îngropat ieri. Acest trup răspândea o minunată mireasmă.
Părintele Panaretos fusese acolo pustnic timp de peste 50 de ani, dar nu auzise niciodată de viaţa sau moartea vreunui renumit pustnic, ca acela din mormânt.
După primele emoţii, a început să plângă, rugându-se: «Sfinte al lui Dumnezeu, dezvăluie-mi cine eşti şi câţi ani ai trăit în acest loc pustiu. Îţi mulţumesc că mi-ai destăinuit sfântul tău lăcaş, mie, nevrednicului».
Părintele Panaretos, bătrân evlavios cum era, a rămas treaz toată noaptea, rugându-se şi cugetând, deoarece hotărâse să povestească despre găsirea sfintelor moaşte la Sfânta Mănăstire Marea Lavră. Dimineaţa devreme a adormit şi l-a visat pe sfântul necunoscut, care i-a vorbit aspru.
– Ce faci aici, Avva?
– Sfinte a lui Dumnezeu, m-am gândit să dau de ştire Mănăstirii Lavra să vină să te ia, pentru că eşti uitat şi părăsit aici, a răspuns părintele înspăimântat.
– Noi nu ne-am ostenit împreună, aşa că de ce vrei să-mi muţi trupul? M-am nevoit aici peste 50 de ani. Pune-mă înapoi, te rog. Pune piatra de mormânt la loc şi nu dezvălui nimic nimănui cât vei trăi.
Bătrânul Panaretos s-a trezit, a acoperit mormântul şi s-a simţit mai bine. S-a rugat totdeauna sfântului necunoscut.
După ce a ajuns destul de bătrân şi a venit să locuiască în Kafsokalivia, puţin înainte de a muri, a povestit părinţilor ce s-a întâmplat, fără să dezvăluie locul sau alte amănunte.
(Patericul Athonit)

Renumitul pustnic Damaschin de la Sfânta Ana, în timp ce săpa în jurul chiliei sărăcăcioase din apropierea Schitului Sfânta Treime, a descoperit trei sfinte trupuri întregi, care răspândeau o mireasmă cerească.
Dis-de-dimineaţă, plănuia să anunţe Schitul Sfintei Mănăstiri Lavra despre această minunată descoperire.
În timp ce se ruga, trei oameni cereşti au apărut în faţa lui cu priviri aspre şi au spus:
– Dacă am fi dorit, părinte Damaschin, să fim slăviţi de oameni, nu am fi venit să trăim pe aceste stânci, unde eram lipsiţi chiar şi de apă, pentru dragostea lui Hristos şi împărăţia cerurilor. Deci, pune aceste trei moaşte într-un loc ascuns, până la învierea morţilor.
Cu evlavie şi bucurie, cuviosul pustnic a făcut exact cum i s-a spus. A pus moaştele într-un loc ştiut doar de el şi neştiut de părinţii schitului.
(Patericul Athonit)