Arhidiacon Vlăduț-Iulian ROȘU
Potrivit Sfântului Nicolae Cabasila (sec. XIV) citirea unui text nu înseamnă o simplă lecturare, ci închipuie însăși prezența persoanei Apostolului, care, așa cum s-a adresat multor comunități în perioada apostolică, așa se adresează și acum creștinilor, numindu-i „frați”, semn că propovăduirea Evangheliei de către Sfinții Apostoli nu a încetat. Asemănător Sfântului Nicolae Cabasila, Sfântul Simeon al Tesalonicului (sec. XV) spunea că „citirea cuvintelor apostolilor arată trimiterea apostolilor la neamurile păgâne”. Prin urmare, citirea pericopei din Apostol impune citețului/psaltului o responsabilitate similară cu cea a Apostolilor, care, atenți în ceea ce privește modul lor de adresare au apropiat pe oameni de Dumnezeu cel adevărat.
Cum citim Apostolul? Este absolut necesar ca citirea lui să se facă curat, simplu, cursiv, fără greşeli de citire și fără demonstraţii vocalistice sau floricele interminabile. De multe ori, constatăm că în bisericile noastre că psalții/cântăreții întrebuințează tot felul scări muzicale – minore majore și chiar cromatice –, transformând pericopa din apostol în „balade nemuritoare”, care înduioșează auzul credincioșilor, dar care nu își atinge scopul, acela al primirii clare a textului dătător de viață. De aceea, recomandarea vechilor psalți este interpretarea ecfonetică a textului. Legat de acest aspect, atât profesorii de muzică din seminariile sau liceele teologice, cât și cei din facultățile de teologie din țară trebuie să se responsabilizeze să îi învețe pe cântăreți sau pe viitorii candidați la hirotonie acest mod de citire. Totodată, se recomandă citeților/psalților să studieze în prealabil pericopa rânduită pentru Liturghia la care iau parte „atât ca limbă, cât și ca sens”, cum spunea părintele Ioannis Foundoulis, pentru a preîntâmpina astfel o înțelegere greșită a textului, care, uneori, poate semăna confuzie și tulburare printre credincioși.
De unde se citește Apostolul? În toate comentariile bizantine ale Liturghie este sugerat faptul că citețul/psaltul, respectiv diaconul/preotul vestesc asemenea apostolilor Cuvântul lui Dumnezeu la neamuri. Așadar, corect este ca citirea atât a Apostolului, cât și a Evangheliei să se facă cu fața spre credincioși, iar nu cu spatele la ei, așa cum se poate constata adesea în practica românească și cea rusească. În schimb, în tradiția grecească și chiar în unele biserici de limbă slavă, Apostolul se citește fie cu fața spre popor de pe soleea bisericii, fie din strană. Desigur, unii ar spune că prin citirea lor cu fața spre lume nu ar fi potrivită, întrucât atât psalții, cât și clericii ar fi nevoiți să necinstească Sfântul Altar. Or, de nenumărate ori clericii sunt puși în situația de a sta cu spatele la Sfântul Altar, chiar și atunci când sunt Cinstitele Daruri pe Sfânta Masă (!). Potrivit ieromonahului Petru Pruteanu, doar când cere binecuvântare pentru a citi pericopa din Apostol, citețul/psaltul trebuie să stea cu fața spre Altar, iar când face trimiterea (Din epistola către…) se întoarce cu fața către credincioși, întrucât lecturile biblice nu sunt rugăciuni adresate lui Dumnezeu, ci sunt cuvântul lui Dumnezeu adresat oamenilor. Gestul citețului/psaltului de a sta cu fața la Altar și de a se întoarce apoi către credincioși ar fi similar cu cel al diaconului, care cere binecuvântare de la preot pentru citirea Evangheliei și care mai apoi se întoarce către popor pentru a binevesti cuvântul evangheliștilor.
Binecuvântarea de dinaintea și de la finalul citirii Apostolului. În unele biserici există obiceiul ca citețul să meargă în Sfântul Altar pentru a lua binecuvântarea de la preot înainte de citirea Apostolului. Ba chiar, în unele eparhii din Grecia se obișnuiește ca după citirea pericopei din Apostol citețul să înmâneze preotului sau arhiereului cartea Apostolului, așa cum și diaconul înmânează Evanghelia pentru a binecuvânta poporul cu ea, după care o așează pe Sfânta Masă. Această practică este una relativ nouă, fiind consemnată pentru prima dată ca rânduiala oficialăîn Ieratikon-ul grecesc din 1962: „citețul ia Apostolul de la preot și sărută mâna acestuia (…), iar apoi, terminându-se de citit Apostolul, citețul face metanie înmânând Apostolul și sărutând dreapta lui [preotului]”. Introducerea acestui obicei își rădăcinile într-un articol din 1955, elaborat de profesorul grec B. Vellas, care, cu ocazia reeditării la scară largă a cărții Apostolului, semnala situația precară în care se afla această carte în unele biserici din Grecia, precum și lipsa de evlavie a celor care o folosesc (această lipsă de evlavie o remarcăm și în prezent la unii dintre cântăreți/psalți: cărți de strană rupte sau lipite cu scotch, bandă izolantă etc.). Având în vedere acest aspect, trei ani mai târziu, preotul Ghervasie Paraskevopoulos recomanda în lucrarea Privire ermeneutică asupra Sfintei Liturghii (1958) ca Apostolul să fie păstrat în Sfântul Altar și primit de la preot. Așadar, de atunci a început să se răspândească o practică care nu se regăsește în niciun manuscris vechi al Liturghiei, dar care era recomandată pentru a arăta evlavie față de cartea Apostolului însăși și de a intensifica importanța momentului citirii. Inițial, părintele Ioannis Foundoulis nu s-a împotrivit acestei practici, însă ulterior a revenit asupra acestui subiect spunând următoarele: „pe cât de mult trebuie condamnată lipsa de grijă față de păstrarea și citirea cu sfințenie a Apostolului, pe atât trebuie evitate exagerările venite din reacția împotriva acestor lucruri. Apostolul este o carte care aparține stranei și nu Altarului, de aceea conține prochimenele, aliluiarele, chinonicele și antifoanele de la Sfânta Liturghie. (…) În niciun manuscris al Liturghiei nu se mărturisește despre vreo ieșire cu alte cărți sfinte, în afara de Evanghelie”. În plus, din practica Bisericii s-a constat că această inovație poate întrerupe bunul mers al Sfintei Liturghii, îndeosebi atunci când la strana bisericii se află un singur cântăreț. Citețul/psaltul consacrat are binecuvântarea de a împlini cele ale stranei încă de la începerea slujbei, nemaifiind necesară o nouă confirmarea acestei ascultări în care a fost așezat în prealabil.
