1. Căsătoria este legătura sfântă
dintre un bărbat şi o femeie, care îşi asumă liber şi responsabil calea
mântuirii prin dragoste, ajutor reciproc şi naştere de prunci. Pentru
realizarea acestui scop Biserica binecuvântează căsătoria, iar fiecare
soţ (credincios şi conştient) îl primeşte pe celălalt soţ ca pe un dar
de la Dumnezeu şi ca pe „o jumătate a lui” fără de care nu se simte
împlinit. Biserica cheamă şi ajută soţii să biruie patimile şi să-şi
înduhovnicească dragostea reciprocă, iar căsătoriile încheiate din
porniri pătimaşe, interese sau obligaţii nu sunt binecuvântate de
Dumnezeu, pentru că dragoste adevărată poate exista doar acolo unde este
libertate (atât fizică şi juridică, cât mai ales duhovnicească, faţă de
patimi/vicii).
2. Căsătoria este considerată un act
unic şi irepetabil, care este rupt doar de moartea unuia dintre soţi
(cf. Romani 7:2-3). Atunci când Sfântul Pavel spune că o femeie „e mai
bine să se căsătorească decât să ardă” (I Corinteni 7:9), el se referă
la văduve şi la cele care nu au mai fost căsătorite (I Corinteni 7:8)
sau care, fiind căsătorite şi-au lăsaţi bărbaţii adulteri, dar fără ca
ele însele să fi săvârşit adulter, pentru că altfel ar contrazice un alt
text biblic (Matei 5:32). Acelaşi principiu e valabil şi în cazul
bărbaţilor, iar speculaţiile precum că bărbaţilor li s-ar îngăduit ceva
mai mult decât femeilor este total greşit! Prin urmare, recăsătorirea
este îngăduită de Biserică doar pentru persoanele văduve (de obicei,
după un an de la moartea soţului/soţiei) şi pentru cei care au rămas
singuri după ce soţul/soţia şi-a abandonat familia împreunându-se cu
altcineva.
3. Recăsătorirea (şi implicit a doua şi a treia Cununie) sunt privite de Biserică ca o excepţie
ce se poate încuviinţa de maxim 2 ori (în plus faţă de prima
căsătorie), iar aprobarea lor de către Biserică este însoţită de oprirea
de la împărtăşirea cu Sfintele Taine de la unu la trei ani (cf. Canonul
4 al Sf. Vasile cel Mare). Mai mult decât atât, unele norme canonice
admit a treia căsătorie numai dacă persoana în cauză nu a împlinit 40 de
ani şi nu are copii. Chiar şi slujba celei de a doua nunţi nu pune un
accent atât de mare pe fast şi bucurie, cât pe pocăinţă şi milă din
partea lui Dumnezeu, care înţelege neputinţa omului. Acest caracter
penitenţial şi oarecum excepțional al celei de a doua/a treia căsătorii
trebuie clar explicat celor care solicită binecuvântarea pentru a
doua/a treia căsătorie.
4. În Biserica Rusă şi parţial cea
Greacă, dezlegarea/dispensa pentru a doua şi a treia căsătorie se dă de
ierarhul locului, iar în Biserica Română – de către duhovnic. Din păcate
însă, în puţine cazuri solicitările de divorţ şi recăsătorire sunt
examinate serios şi în conformitate cu învăţătura Bisericii
(fundamentată obligatoriu pe Scriptură). După părerea mai multor teologi
şi duhovnici, binecuvântarea căsătoriilor nelegitime nu înseamnă nici
pe departe „o venire în întâmpinare” şi un imbold la pocăinţă, ci doar o
încurajare a păcatului şi a divorţurilor. Biserica nu poate şi nu are
dreptul să binecuvânteze o căsătorie întemeiată pe adulter (iniţial
amant/ă, apoi soţ/ie). Deci dacă un bărbat şi o femeie mai întâi au
divorţat (din anumite motive, dar altele decât săvârşirea de către ei a
adulterului) şi abia după o anumită perioadă s-au cunoscut şi doresc să
se căsătorească, Biserica poate binecuvânta o astfel de căsătorie; dar
chiar şi aşa – ca excepţie, nu ca regulă. Dar dacă cineva fiind
căsătorit şi-a găsit un amant / o amantă, şi abia apoi divorţează şi
solicită Cununie cu „noul partener”, Cununia trebuie refuzată, căci ea
ar însemna binecuvântarea adulterului.
5. Preotul trebuie să cerceteze bine
situaţia pentru a nu batjocori Tainele Bisericii, iar dacă din
neglijenţă sau dorinţa de câştig încuviinţează o astfel de căsătorie,
trebuie să spunem clar că o astfel Cununie nu este valabilă (indiferent
de fastul cu care a fost săvârşită şi banii care au fost plătiţi).
Anume aici se încalcă foarte mult, iar cei care divorţează şi încearcă
să legalizeze juridic un adulter, trebuie să înţeleagă că bisericeşte
acesta nu poate fi legalizat în nici un fel. Nu trebuie să existe
excepţii nici pentru politicieni şi nici pentru „ctitori”, pentru că
poruncile dumnezeieşti au aceiaşi putere asupra tuturor şi nu înseamnă
că în urma unei astfel de Cununii (formale) relaţia celor care trăiesc
în adulter nu va mai fi păcat, ci o binecuvântare. Nicidecum! O astfel
de Cununie nu devine valabilă nici dacă ar fi săvârşită sau încuviinţată
de patriarh. Şi atunci când cineva solicită binecuvântarea unei relaţii
păcătoase (pornite din adulter), noi nu trebuie să le dăm impresii şi
iluzii false, ci să-i chemăm la pocăinţă şi înfrânare. Să nu uităm nici
de faptul că cei care au comis astfel de nelegiuiri, cer Cununia doar
pentru a-şi adormi conştiinţa, şi nu pentru că ar simţi nevoia
binecuvântării lui Dumnezeu, ştiind prea bine că Dumnezeu i-a
binecuvântat în prima căsătorie şi nu-şi schimbă fără temei voinţa şi
binecuvântarea după apucăturile lumeşti ale desfrânaţilor. Da, cei care
trăiesc astfel nu trebuie nici cununaţi, nici împărtăşiţi, nici
înmormântaţi până nu se lasă de păcat, indiferent dacă mai pot sau nu să
refacă prima căsnicie. Ajungem şi la concluzia că acceptarea unui
divorţ de către Biserică nu înseamnă (sau nu ar trebui să însemne) şi
aprobarea automată a unei noi căsătorii.
6. Unii se mai întreabă dacă relaţia dintre soţi continuă şi după moarte sau în lumea cealaltă.
La această întrebare ne răspunde Însuşi Hristos care precizează că
dincolo nu mai există soţi şi soţii, ci toţi sunt ca îngerii din cer
(Matei 22:30). Altfel spus, acolo nu există diferenţiere pe sexe, după
cum nu există nici la îngeri, ci toţi sunt la fel. Pe de altă parte, din
textele biblice şi patristice înţelegem că în Împărăţia lui Dumnezeu
toţi vor fi într-o comuniune deplină, indiferent că au fost sau nu rude
de sânge, iar în iad toţi vor fi într-o înstrăinare deplină, chiar dacă
pe pământ au fost foarte apropiaţi. Nu este exclus şi ca unul din soţi
să meargă în rai, iar altul în iad, de aceea, despre o continuitate a
relaţiilor de familie în lumea cealaltă nu putem vorbi sau, cel puţin,
nu avem temei biblic sau patristic pentru a o face. Mai degrabă, în baza
textului de la Romani 7:2-3, putem spune că legătura căsătoriei
încetează definitiv prin moartea unuia dintre soţi.
7. În cazul divorţului şi al recăsătoriei trebuie acordată o atenţie deosebită copiilor,
care nu trebuie să sufere ca urmare a neînţelegerii dintre părinţi. Şi
aici Biserica trebuie să se implice la maximum. De multe ori, divorţul
este evitat tocmai datorită copiilor, iar alteori copiii devin o „marfă
de negoţ şi şantaj” între soţii care divorţează. Dar dacă divorţul
totuşi s-a produs, copiilor trebuie să le se asigure nu doar un trai
decent, ci şi posibilitatea de a comunica (în egală măsură) cum ambii
părinţi, cu excepţia cazurilor când o astfel de comunicare ar pune în
pericol sănătatea fizică sau psihică a copilului. Trebuie să ţinem minte
că copiii nu au nevoie doar de banii părinţilor, ci mai ales de
persoana, autoritatea şi dragostea părinţilor, care nu poate fi
asigurată şi simţită deplin decât în cadrul unei familii unite.
Sursa: Ierom. Petru Pruteanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu