Sensul bărbii în ortodoxie

 CUVINT DE FOLOS PENTRU BARBATI !

Sensul bărbii în Ortodoxie !

În cadrul obiceiurilor ortodoxe, barba reprezinta chipul lui Dumnezeu. Scripturile spun, că Dumnezeu a creat oamenii după prototipul său, de aceea nu este permis să scapi de ceea ce este dat de natură. Freza sau tunderea barbii,, conform principiilor ortodoxe, era considerată una dintre cele mai grave păcate.

Un bărbat, scăpând de barbă, își deschide fața, ceea ce îl face sa se asemene cu femeia, adică renunța la masculinitatea sa. Era strict interzis, ca astfel de oameni să apară în biserici, ca să nu mai vorbim de mănăstiri.

Deși mai devreme barba, în Ortodoxie, era considerată un detaliu obligatoriu al aspectului, astăzi nu există legi atât de dure. Astăzi, acesta este mai mult un tribut adus modei decât o regulă de fier.

„Decretele apostolice”, referitor la aceasta podoaba barbateasca, spun : „Nu trebuie să se... rada părul de pe barbă și să se schimbe imaginea unui barbat contrar naturii. Nu-ți dezgoli barba.”

Stoglaviy Sobor din 1551 - ale cărui hotărâri, însă, un secol mai târziu, la Marele Consiliu bisericesc de la Moscova, au fost numite scrise cu „simplitate și ignoranță” - a interzis cu strictețe tăierea bărbii. Cei care nu se supuneau, trebuiau să fie aspru pedepsiți : „Dacă cineva își rade barba și moare așa, slujiți-l nevrednic, nici să nu-i cântați de 40 de zile, nici să-i aduceți lumânări la biserică”.

Motivul morții sfinților martiri din Vilna, Antonie, Ioan și Eustathius din secolul al XIV-lea, a fost refuzul de a-și rade barba. Pentru sfinții, care l-au perceput pe om ca pe chipul și asemănarea lui Dumnezeu, era de neconceput să se îndepărteze de el.

În cele din urmă, barba a devenit, dacă nu principalul, dar unul dintre motivele împărțirii bisericilor în răsărit și apus. Una dintre acuzațiile, pe care grecii ortodocși le-au făcut împotriva latino-catolicilo,r a fost tunsul barbii : „Și nu vor să acorde atenție Scripturii, care spune: „Să nu-ți tunzi barba” (Lev.19, 27), așa cum ei nu vor să admită deloc, că numai pentru femei Dumnezeu a aranjat această formă în timpul creației”. 

O barbă pentru un barbat ortodox inseamna demnitate și sensul vietii sale. Fiind cu barbă, el își asumă anumite obligații – în primul rând, să corespundă chipului Domnului Dumnezeului nostru, pentru că Domnul ne-a creat după chipul Său. Și dacă ne uităm la iconografie, atunci Domnul nostru Iisus Hristos este înfățișat peste tot cu barbă. Prin urmare, trebuie să ne străduim să ne conformăm Lui.

Din pacate, insa, de cele mai multe ori, barba a ajuns sa fie asociata numai cu Taina Hirotoniei. De parca numai preotul ar trebui sa poarte barba. Cind un crestin de rand isi lasa barba, sunt sanse foarte mari ca el sa primeasca intreabrea: "De ce ti-ai lasat, mai, barba ? Vrei sa te faci preot ?"

Indraznesc sa spun, privind prin "geamul" mintii mele, ca barbatul care nu isi lasa barba, dar mai ales preotul, este "o inventie" apuseana, ce contravine traditiei bisericesti rasaritene, drept pentru care, tot barbatul, fie el crestin ori necrestin, preot ori mirean, ar trebui sa isi lase barba.

Cei, care nu inteleg rostul (ratiunea) barbii, o pun pe aceasta in mana mentalitatii vremurilor. Astfel, daca lumea e de acord cu barba, ea se poarta, iar daca lumea nu este de acord cu barba, ea se da rapid jos ! Referindu-se la a nu trai potrivit lumii, Sfantul Ignatie Teoforul, spunea crestinilor : "Nu voiesc ca voi sa placeti oamenilor, ci lui Dumnezeu, precum ii si placeti."

Daca barbatii de rand se raporteaza insa la barba in mod diferit, in functie de serviciul si de familia lor, acest lucru nu poate fi valabil si in cazul preotilor. Cand omul vine la Biserica, nu este important ca preotul sa fie "la zi" cu infatisarea, adica sa placa lumii, ci mai ales sa fie "prieten al lui Hristos", ca sa poata da sfatul potrivit, insuflat de Duhul Sfant. De asemenea, nu avem nevoie de preoti carora sa le stea bine cu barba, ci de preoti care sa ne scoata din moartea sufleteasca, fiindu-ne cu adevarat Parinti. Iar calitatea adevarata de "parinte" nu vine din privirea in oglinda, ci din unirea cu Hristos. Dupa cum spunea un prieten, referindu-se la barba tunsa, frumusetea interioara nu se obtine cu ajutorul frizerului.

Sfintii Parinti, in rugaciunea rostita de preot la imbracarea epitrahilului, cel mai folosit vestmant preotesc, amintesc de barba preotului, ca semn al asemanarii acestui cu neamul preotesc al lui Aaron: "Binecuvantat este Dumnezeu, Cel ce varsa harul Sau peste preotii Sai, ca mirul pe cap, ce se coboara pe barba lui, pe barba lui Aaron, pe marginea vesmintelor lui" (Psalmul 132, 2).

Preotii care nu isi lasa barba, adesea pentru motive lumesti, nu inteleg si nu implinesc traditia Bisericii de Rasarit. Indraznesc sa spun asta deoarece toti sfintii hirotoniti (fie calugari, fie casatoriti) au avut barba. Acest lucru mi se pare o marturie autentica a Traditiei si un temei multumitor. Mai mult insa, daca Hristos a avut parul lung si barba netunsa, ce temei mai mare de atat mai au nevoie preotii, spre a-si lasa barba ? Hristos este modelul desavarsit pentru tot crestinul, insa mai cu seama pentru preot. Preotul sa ia aminte la Hristos, iar crestinul de rand sa ia seama la ce spune Sfantul Pavel, referitor la tunsul parului (I Corinteni 11, 14-15).

Faptul ca nu am barba asemanatoare cu cea a Sfantului Vasile sau cu cea a Sfantului Nicolae nu ma indreptateste sa o indepartez sau sa o "retusez" in functie de cum imi place. Dupa mintea mea, barbile "retusate" in fel si chip, care de care mai original, cat si mustatile "cizelate" dupa gust, constituie o cadere sufleteasca parca mai mare decat cea a inlaturarii complete a barbii.

Cand i-am spus parintelui meu ca mi-as lasa barba, insa nu prea imi creste, deci nu e frumoasa si mi-e rusine, el mi-a spus: "Era frumoasa barba Sfantului Pavel ?! Era frumoasa barba Sfantului Ioan Gura de Aur ?! Era frumoasa barba Sfantului Efrem Sirul ?!" Cand m-am gandit mai bine, mi-am dat seama ca toti acesti sfinti abia daca aveau barba, acest lucru observandu-se perfect in aproape toate icoanele lor, dar mai ales in cele mai vechi.

In cadrul Sinoadelor Ecumenice V si VI (Quinisext) s-au luat si unele hotarari privind barba preotului. La sinod era prezent si un episcop, cu barba si mustata deosebita : mustata era intr-o parte mai mare si intr-alta mai mica, iar barba invers, unde era mustata mai mica, era barba mai mare, si unde era mustata mai mare, barba era mai mica. Cativa dintre cei adunati i-au sugerat sa le tunda cumva, spre a le face deopotriva. La aceasta, episcopul cel sfant a raspuns : "Nu sunt eu mai intelept decat Ziditorul meu. Daca asa a considerat El, asa sa ramana !"

Barbierit, epilat, pensat, vopsit si cate altele asemenea "retusari" mondene. Oare nu ne dam seama ca am ajuns cu totii "mai intelepti" decat Ziditorul nostru ?! Pe cat intelege insa omul, pe atat sa faca, iar Domnul pe atat sa il masoare. Nadajduiesc ca nu il va masura Domnul pe unul mic la intelegere, cu masura mare, si nici pe unul mare la intelegere, cu masura mica.

Despre citirea Apostolului

 

Arhidiacon Vlăduț-Iulian ROȘU

Potrivit Sfântului Nicolae Cabasila (sec. XIV) citirea unui text nu înseamnă o simplă lecturare, ci închipuie însăși prezența persoanei Apostolului, care, așa cum s-a adresat multor comunități în perioada apostolică, așa se adresează și acum creștinilor, numindu-i „frați”, semn că propovăduirea Evangheliei de către Sfinții Apostoli nu a încetat. Asemănător Sfântului Nicolae Cabasila, Sfântul Simeon al Tesalonicului (sec. XV) spunea că „citirea cuvintelor apostolilor arată trimiterea apostolilor la neamurile păgâne”. Prin urmare, citirea pericopei din Apostol impune citețului/psaltului o responsabilitate similară cu cea a Apostolilor, care, atenți în ceea ce privește modul lor de adresare au apropiat pe oameni de Dumnezeu cel adevărat.

Cum citim Apostolul? Este absolut necesar ca citirea lui să se facă curat, simplu, cursiv, fără greşeli de citire și fără demonstraţii vocalistice sau floricele interminabile. De multe ori, constatăm că în bisericile noastre că psalții/cântăreții întrebuințează tot felul scări muzicale – minore majore și chiar cromatice –, transformând pericopa din apostol în „balade nemuritoare”, care înduioșează auzul credincioșilor, dar care nu își atinge scopul, acela al primirii clare a textului dătător de viață. De aceea, recomandarea vechilor psalți este interpretarea ecfonetică a textului. Legat de acest aspect, atât profesorii de muzică din seminariile sau liceele teologice, cât și cei din facultățile de teologie din țară trebuie să se responsabilizeze să îi învețe pe cântăreți sau pe viitorii candidați la hirotonie acest mod de citire. Totodată, se recomandă citeților/psalților să studieze în prealabil pericopa rânduită pentru Liturghia la care iau parte „atât ca limbă, cât și ca sens”, cum spunea părintele Ioannis Foundoulis, pentru a preîntâmpina astfel o înțelegere greșită a textului, care, uneori, poate semăna confuzie și tulburare printre credincioși.

De unde se citește Apostolul? În toate comentariile bizantine ale Liturghie este sugerat faptul că citețul/psaltul, respectiv diaconul/preotul vestesc asemenea apostolilor Cuvântul lui Dumnezeu la neamuri. Așadar, corect este ca citirea atât a Apostolului, cât și a Evangheliei să se facă cu fața spre credincioși, iar nu cu spatele la ei, așa cum se poate constata adesea în practica românească și cea rusească. În schimb, în tradiția grecească și chiar în unele biserici de limbă slavă, Apostolul se citește fie cu fața spre popor de pe soleea bisericii, fie din strană. Desigur, unii ar spune că prin citirea lor cu fața spre lume nu ar fi potrivită, întrucât atât psalții, cât și clericii ar fi nevoiți să necinstească Sfântul Altar. Or, de nenumărate ori clericii sunt puși în situația de a sta cu spatele la Sfântul Altar, chiar și atunci când sunt Cinstitele Daruri pe Sfânta Masă (!). Potrivit ieromonahului Petru Pruteanu, doar când cere binecuvântare pentru a citi pericopa din Apostol, citețul/psaltul trebuie să stea cu fața spre Altar, iar când face trimiterea (Din epistola către…) se întoarce cu fața către credincioși, întrucât lecturile biblice nu sunt rugăciuni adresate lui Dumnezeu, ci sunt cuvântul lui Dumnezeu adresat oamenilor. Gestul citețului/psaltului de a sta cu fața la Altar și de a se întoarce apoi către credincioși ar fi similar cu cel al diaconului, care cere binecuvântare de la preot pentru citirea Evangheliei și care mai apoi se întoarce către popor pentru a binevesti cuvântul evangheliștilor.

Binecuvântarea de dinaintea și de la finalul citirii Apostolului. În unele biserici există obiceiul ca citețul să meargă în Sfântul Altar pentru a lua binecuvântarea de la preot înainte de citirea Apostolului. Ba chiar, în unele eparhii din Grecia se obișnuiește ca după citirea pericopei din Apostol citețul să înmâneze preotului sau arhiereului cartea Apostolului, așa cum și diaconul înmânează Evanghelia pentru a binecuvânta poporul cu ea, după care o așează pe Sfânta Masă. Această practică este una relativ nouă, fiind consemnată pentru prima dată ca rânduiala oficialăîn Ieratikon-ul grecesc din 1962: „citețul ia Apostolul de la preot și sărută mâna acestuia (…), iar apoi, terminându-se de citit Apostolul, citețul face metanie înmânând Apostolul și sărutând dreapta lui [preotului]”. Introducerea acestui obicei își rădăcinile într-un articol din 1955, elaborat de profesorul grec B. Vellas, care, cu ocazia reeditării la scară largă a cărții Apostolului, semnala situația precară în care se afla această carte în unele biserici din Grecia, precum și lipsa de evlavie a celor care o folosesc (această lipsă de evlavie o remarcăm și în prezent la unii dintre cântăreți/psalți: cărți de strană rupte sau lipite cu scotch, bandă izolantă etc.). Având în vedere acest aspect, trei ani mai târziu, preotul Ghervasie Paraskevopoulos recomanda în lucrarea Privire ermeneutică asupra Sfintei Liturghii (1958) ca Apostolul să fie păstrat în Sfântul Altar și primit de la preot. Așadar, de atunci a început să se răspândească o practică care nu se regăsește în niciun manuscris vechi al Liturghiei, dar care era recomandată pentru a arăta evlavie față de cartea Apostolului însăși și de a intensifica importanța momentului citirii. Inițial, părintele Ioannis Foundoulis nu s-a împotrivit acestei practici, însă ulterior a revenit asupra acestui subiect spunând următoarele: „pe cât de mult trebuie condamnată lipsa de grijă față de păstrarea și citirea cu sfințenie a Apostolului, pe atât trebuie evitate exagerările venite din reacția împotriva acestor lucruri. Apostolul este o carte care aparține stranei și nu Altarului, de aceea conține prochimenele, aliluiarele, chinonicele și antifoanele de la Sfânta Liturghie. (…) În niciun manuscris al Liturghiei nu se mărturisește despre vreo ieșire cu alte cărți sfinte, în afara de Evanghelie”. În plus, din practica Bisericii s-a constat că această inovație poate întrerupe bunul mers al Sfintei Liturghii, îndeosebi atunci când la strana bisericii se află un singur cântăreț. Citețul/psaltul consacrat are binecuvântarea de a împlini cele ale stranei încă de la începerea slujbei, nemaifiind necesară o nouă confirmarea acestei ascultări în care a fost așezat în prealabil.