In primele veacuri trăia un monah care ori de câte ori îl întreba
egumenul lui „Cum îți merge cu sănătatea, frate?”, acela se plângea
întotdeauna că era trudit de multă muncă. Auzind egumenul în fiecare zi
aceeași plângere l-a întrebat într-o zi pe monah: „Ce fel de lucrare
faci că te ostenești așa de mult, frate?”. Și monahul a răspuns: „Sfinte
egumene, am atâtea munci în fiecare zi și noapte, încât numai puterile
mele nu mi-ar ajunge pentru ele, dacă nu m-ar ajuta Dumnezeu:
Mai întâi, am doi șoimi, pe care încerc să-i țin legați și să-i îmblânzesc.
În al doilea rând, am doi iepuri, pe care îi păzesc să nu fugă.
În al treilea rând, am doi boi, pe care trebuie să-i supraveghez ca să lucreze.
În al patrulea rând, am un lup la care iau aminte să nu vatăme pe cineva.
În al cincilea rând, am un leu, pe care încerc să-l birui și în al
șaselea rând, am un slăbănog, pe care trebuie întotdeauna să-l
îngrijesc.”
Egumenul, când a auzit acestea, a râs puțin și a zis monahului.
„Acestea, fiul meu, nu sunt cu putință, fiindcă este imposibil să facă
cineva asemenea munci”.
„Și totuși preacuvioase părinte”, răspunse monahul, „ți-am spus adevărul adevărat”.
Și egumenul, care socotea până la un punct superficiale și fără
conținut cuvintele monahului, a zis: „Explică-mi, fiule, pilda aceasta”.
Și monahul a răspuns: „Mai întâi, cei doi șoimi, părinte, sunt cei doi
ochi ai mei, care zboară, se duc de ici colo, și trebuie să port de
grijă să nu vadă ceva care ar putea să mă îndemne la vreun păcat, lucru
pe care din nefericire l-a pătimit proorocul și Împăratul David, văzând
pe nevasta lui Urie, Beerșeba. În al doilea rând, cei doi iepuri, sunt
picioarele mele, pe care trebuie să le împiedic să alerge către plăceri
și în calea păcatului, fiindcă la botezul meu, când preotul le-a uns pe
ele cu mir, a zis: „ca să umble în căile Tale”, adică ale lui Hristos.
Închipuiește-ți deci, părinte, de câte osteneli este nevoie pentru
aceasta. În al treilea rând, cei doi boi sunt mâinile mele pe care le
supraveghez cu mare atenție ca să lucreze. Să lucreze totuși binele,
precum mâinile Domnului, care iarăși la Botezul meu, preotul a zis
despre ele: „Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit”. În al patrulea
rând, lupul este limba mea, care pururea are nevoie de frâu, ca să nu
muște pe vreun frate al meu cu osândirea și clevetirea, frate care este
de față sau absent, sau poate a și murit. Și înțelegi, părintele meu,
când Sfântul Duh spune despre limbă prin Iacob, ruda Domnului, „Dacă nu
greșește cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârșit”[1] și iarăși: „Foc este și limba, lume a fărădelegii! Limba își are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul”[2]
. Și iarăși: „Dar limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească!
Ea este un rău fără astâmpăr, plină de venin aducător de moarte. Cu ea
binecuvântăm pe Dumnezeu și Tatăl și cu ea blestemăm pe oameni care sunt
după asemănarea lui Dumnezeu”[3].
Ce trebuie să fac eu cu această fiară, lupul pe care îl am în gura mea?
Dar încă și asta, cum eu, părintele meu, să reușesc ceea ce spune
Sfântul Ioan Gură de Aur despre limbă, ca să nu spună mai mult sau mai
puțin decât trebuie, ci pe toate să le spun cu cumpănă, ca să fiu drept
fără mare osteneală. Nu spune Sfântul, cântar să avem limba noastră ca
să cântărim cuvintele noastre și să nu spunem nici mai mult, nici mai
puțin, ci numai cele corecte cu acribie? Fiindcă, dacă noi cântărim cu
precizie și mare atenție aurul și alte lucruri, trebuie cu și mai mare
atenție și precizie să luăm aminte la cuvintele noastre. Și încă,
părintele meu, cum să nu mă lupt cu lupul acesta, limba mea, când citesc
la Avva Sisoe care zice: „Frate, am treizeci de ani de când nu mă mai
rog la Dumnezeu pentru păcate, ci numai acest lucru zic în rugăciunea
mea: „Doamne Iisuse Hristoase, păzește-mă pe mine, de limba mea, fiindcă
am atâția ani de când mă nevoiesc și iarăși mă poticnesc cu limba și
păcătuiesc”.
În al cincilea rând, leul, părinte, este inima mea, împotriva căreia
duc ziua și noaptea o luptă înverșunată și din nefericire mă trage cu
mare silă la toate cele care vatămă și distrug sufletul meu. Vezi,
părinte, „că toate gândurile omului sunt plecate spre rele din
tinerețile lui”[4]
și că inima mea este necurată cum spune Domnul meu: „Din inimă ies
gândurile rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii
mincinoase, hule”[5]
și că într-adevăr așa este și trebuie să mă ostenesc să o curăț, cum
adeverește proorocul David care zice către Domnul: „Inimă curată zidește
întru mine și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele”[6].
Și în al șaselea rând, slăbănogul este trupul meu, care niciodată nu se
află în aceeași stare. Uneori vrea hrană, alteori post. Alteori odihnă,
alteori tiranie. Alteori căldură, și alteori nu, și din această pricină
sunt silit să am atenția mea întoarsă asupra lui, ca să-i port de
grijă, atât cât este drept, fiindcă și acesta are nevoie să fie îngrijit
cum are nevoie oul de coajă.
Când a auzit acestea egumenul de la înțeleptul monah s-a bucurat și a
zis: „Dacă am face toți ca tine, fiule, să lucrăm, ca să ne stăpânim
patimile și să domolim răul, pe noi înșine adică, pământul s-ar face cer
și toți am fi fericiți și liniștiți”.
Din păcate, iubiților, noi nu lucrăm pentru noi înșine și societatea
noastră a devenit o junglă, deși în rugăciunea domnească Domnul ne
îndeamnă să zicem: „Vie împărăția Ta... precum în cer, așa și pe
pământ”.
Dar unde este timpul pentru sufletul nostru, virtutea noastră, credința, Hristos, mântuirea sufletului nostru?
Vedeți lumea și toate cele nebune din lume și păcătoase și cât ne
sârguim pentru ele, modă, cafenele, acte, terenuri, taverne, corupție,
dansuri și tot ceea ce are legătură cu trupul. De aceea am și ajuns atât
de jos și trăim ca și cum nu L-am cunoaște pe Hristos și astfel suntem
vrednici de soarta noastră.
De aceea suntem pedepsiți pentru alegerile și păcatele noastre. Fie
să dorim să primim dumnezeiasca luminare, să lucrăm pentru curățirea
simțurilor de patimi, pentru agonisirea virtuților Evangheliei, ca să
avem nădejde de mântuire, cu rugăciunile Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu și ale tuturor sfinților.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu