O MINUNE A MAICII DOMNULUI

Acum 23 de ani în urmă, în 1997, era în postul Adormirii Maicii 
Domnului, când, după hramul Mitropoliei Slătioara, un autocar se îndrepta de la
Slătioara spre orașul Iași. În acel autocar erau mitropolitul Kiprian(bătrânul) de
Oropos și Fili, ps Fotie al Bulgariei, ps Ambrozie de Methoni, schimonahul Adrian
și mulți creștini din Grecia. Toți aceștia își povesteau unul altuia, pe drum,
impresiile și trăirile pe care le-au avut la hramul la care tocmai participaseră.
Ajunși în Iași, au fost și s-au închinat moaștelor Sf. Cuv. Parascheva în Catedrala
Mitropolitană dar și în biserica Sf. Trei Ierarhi, apoi s-au dus la Biserica de Stil
Vechi – Sf. Cuv. Parascheva, unde erau așteptați, cu bucuria vădită pe chipurile
lor, de preotul paroh Vasile Leonte înconjurat de un grup de credincioși ieșeni.
După ce arhiereii s-au închinat în biserică la icoane, mitropolitul Kiprian, din fața
Sf. Altar, a început să le vorbească în limba greacă celor adunați acolo. Tălmaciul
era ps Ambrozie. Le-a mulțumit credincioșilor pentru primirea lor călduroasă și
le-a mai adresat câteva îndemnuri duhovnicești. Apoi, făcând o pauză scurtă, și-
a întors privirea spre părintele Adrian, care era undeva lângă el, și le-a spus celor
adunați că acest părinte le va istorisi ceva ce-i va ajuta foarte mult duhovnicește
sau, poate, unora, le va schimba viața. Luat prin surprindere, căci nu se aștepta
la asta, schimonahul Adrian – dându-și seama la ce face referire mitropolitul –
făcu un pas în față, apoi tuși ușor ca să-și dreagă glasul. Privi scurt și timid
mulțimea, trase aer adânc în pieptu-i de bătrân(era tot nins de vreme) și începu:
„Ceea ce am a vă spune nu este o poveste, este realitate... Duceți-vă cu gândul
la anul 1970; atunci se petrecea. La periferia Atenei, într-o zonă unde colcăia de
lume, era o măcelărie renumită. Era renumită prin aceea că avea întotdeauna
carne proaspătă, spre deosebire de altele, și aveai de unde alege după plac.
Pentru asta stăteau oamenii la rând ore-n șir. Măcelarul era evreu. Într-una din
zile, în rândul cumpărătorilor, cu pași mărunți, înainta un creștin cu fața dogorită
de soarele mediteranean și, deasupra gurii, străjuia o mustață bogată, neagră –
semnul distincitv al creștinilor. Deoarece erau foarte mulți și rândul înainta
anevoie, îl apucă plictiseala. Scoase atunci, din buzunarul hainei de postav, niște
țigări strânse într-o hârtie mototolită, și-și aprinse una cu nerăbdare. Asta era
una din patimile care-l războiau – fumatul, deși era creștin ortodox. Peste ceva timp strivise țigara sub talpă căci îi venise, deja, rândul la tejgheaua evreului. Îi
spuse acestuia ce dorește și-apoi privi la evreu cum, pe o bucată de lemn(o
scândură mai groasă), cu un satâr greu, ciopârțea dintr-un picior de vită spre a-i
pregăti comanda. Tare se mai minuna creștinul de îndemânarea măcelarului
evreu. Însă, tot uitându-se el cum satârul tăia năpraznic aerul și se oprea cu un
trosnet puternic pe bucata de lemn, văzu că pe acel lemn era pictat ceva.
Ascuțindu-și, curios, privirea, reuși să distingă fața Maicii Domnului. Acea bucată
de lemn în care lovea, parcă cu ciudă, evreul, era icoana Maicii Domnului! Da,
evreul, înadins, ca să-și arate disprețul față de creștini, O batjocorea astfel pe
Împărăteasa Cerului... Creștinul înghețase de spaimă. Deodată, cu sprâncenele
împreunate de furie, sări vijelios peste tejghea, prinse icoana și o trase iute la el.
Apoi, fulgerând din priviri, îi strigă cu mânie evreului: «Nu ți-e frică, păgânule??
Nu te temi tu să-ți bați joc, astfel, de Maica Domnului nostru?? Îndată-l va trimite
pe arhanghelul Mihail, din înaltul Cerului, și te va spinteca cu sabia-i de foc!! »
Evreul, cu un soi de nepăsare sfidătoare, privea la el și a început a se scutura de
râs. Îndurerat, creștinul, ținea icoana pe brațul stâng iar cu degetele scurte și
butucănoase de la mâna dreaptă, mătura, ușor, cu duioșie, bucățile de carne de
pe fața Stăpânei noastre, apropiindu-și buzele să O sărute. Mai erau creștini în
carmangerie. Toți murmurau între ei cu groază. În acea clipă, din icoană, s-a
văzut o lumină orbitoare, vie, ca un petec de soare. Apoi, se auzi un glas de
femeie, potolit dar dojenitor, dureros, spunându-i creștinului: «De ce te miri
așa? Da, de ani de zile, acest evreu lovește cu satârul în Mine. Și Eu rabd!
Rabd...pentru că mai lesne Îmi este Mie să îndur asemenea batjocură de la un
evreu care nu Mă cunoaște, decât de la tine, creștinule, care, cu gura duhnind a
tutun, te apropii să-Mi săruți chipul! Eu, în fiecare zi îți îndrept pașii pe cale și te
apăr de tot răul, iar tu...tu, în schimb, în fiecare zi Îmi întinezi chipul cu gura ta
spurcată! TU ești păgânul, nu el!!» Glasul a încetat și lumina a dispărut. În
încăpere, deși erau atâția oameni, nu se mai auzea nimic. Nimic!...părea că și
timpul s-a oprit din «măsurarea destrămării». Nimeni nu îndrăznea nici măcar să
clipească. Toți au rămas uluiți de acea minune. Cu respirația tăiată, parcă
așteptau ceva... După o scurtă zăbavă, se dezmetici creștinul, așeză în grabă
icoana pe tejghea și, cu privirile plecate, rușinat, și-a făcut, iute, loc prin mulțime,
pierzându-se în vâltoarea străzii. Ușor, ușor, oamenii prinseră a murmura. Numai
măcelarul rămase, încă, încremenit și, așa cum era – proptit cu spatele-n perete,se holba, mut de uimire, la icoana de pe tejghea. În cele din urmă, se urni din loc
și, cu mersul legănat și cu o grimasă de morocănos, îndemnă clienții să
părăsească măcelăria spunându-le că a sosit ora închiderii. Nedumeriți dar și
nemulțumiți oamenii au ieșit iar el a tras obloanele în urma lor. Era de-a dreptul
răvășit... Trăia ceva ce nu simțise niciodată în viața lui, ceva ce nu-și putea explica
dar, care, îi mistuia ființa, altădată, atât de îndârjită și de cătrănită. Abia ajunse
înapoi lângă icoană și se uita la ea ca năucit. Încerca din răsputeri să-și
stăpânească firea dar, fără izbândă... Se prăbuși în genunchi înaintea
Împărătesei. Cu inima strânsă de durere, cu mișcări domoale, pline de gingășie,
apucă icoana cu amândouă mâinile și, pentru prima dată, O privea în ochi pe
Stăpâna Cerului și a Pământului. Pentru prima dată, după atâția ani, privirile lor
se întâlneau, se cercetau, se cunoșteau... Simțea cum un val uriaș de fierbințeală
îi potopea ființa, astâmpărându-se în piept. Ardea tot. Mintea nu mai era în stare
să mai întrebe ceva; se oprise pentru câteva clipe. Ochii începură a se umezi și a
revărsa șuvoaie de lavă... A plâns așa, nemișcat, o bucată. Apoi, cu gândul, începu
să Îi vorbească: «Tu... Tu chiar trăiești! Ești vie!... Tu chiar ești Maica creștinilor!...
Înseamnă că El, chiar este Hristosul, Mesia!» Plângea de parcă ar fi pierdut totul
din lumea asta. O durere sfâșietoare se plimba din piept în cap și înapoi. «Atâta
timp în întuneric...atâția ani Te-am batjocorit; și tocmai acum mi Te-ai arătat,
Maica Hristosului întrupat!... Nu știu dacă mă vei ierta vreodată pentru tot
trecutul meu, însă, știu ce trebuie să fac de acum înainte!» S-a ridicat oftând
adânc, a spălat icoana de resturile de carne într-o găleată cu apă curată și,
strângând-o tare la piept, a ieșit în stradă. Auzise, cu mult timp în urmă, că,
undeva, la vreo patru ore de mers, creștinii au un locaș mai mare de rugăciune.
Era mânăstirea Sf. Kiprian și Iustina din Attica, ce se afla sub păstorirea
mitropolitului Kiprian. Prin îmbulzeala orașului, cu icoana la piept, cu lacrimile
fierbinți pe față și cu pași mari și grăbiți porni într-acolo. Tot drumul nu văzu și
nu auzi nimic. Mintea lui a vorbit întruna cu Împărăteasa. Când a ajuns la porțile
mânăstirii, a întâlnit un călugăr bătrân și uscat căruia i-a povestit tot ce s-a
petrecut. Preț de jumătate de ceas călugărul a ascultat minunându-se de vorbele
evreului, apoi, la sfârșit, căutând adânc în ochii lui, l-a întrebat scurt: «Și acum?».
«Și acum știu ce voi face.», răspunse măcelarul. «Vreau să mă botez!» A stat
acolo, la mânăstire, vreo câteva zile, învățând despre ortodoxie și așteptând
botezul. Povestirea lui se răspândise printre părinții din acea obște, sporindu-le dragostea către Cea Preacurată. După ce s-a botezat, el nu s-a mai întors la
măcelărie, ci, a lepădat tot trecutul său și a ales o viață nouă – s-a făcut
călugăr!...”
Aici, după ce povesti oamenilor din biserică toate acestea,
schimonahul Adrian, se opri. Se opri pentru că glasul începu să-i tremure de
emoție; dădea să plângă. A suspinat o dată lung și, cuprinzând cu ochii mulțimea
credincioșilor, i-a întrebat: „Știți cine este acel evreu?”. Făcu o pauză scurtă, apoi
le-a strigat: „Eu sunt!!... Eu sunt acel evreu măcelar care mi-am bătut joc de
Născătoarea de Dumnezeu atâta timp! Dar, Ea, cu dragostea Ei de mamă, m-a
adus la Lumină!”. Oamenii adunați au început să se-nchine și să vorbească, ușor,
între ei exprimându-și mirarea și slăvindu-O pe Preasfânta Fecioară Maria.
Parintele Adrian n-a mai putut continua și s-a retras la locul lui, acoperindu-și
fața cu mâinile. Plângea... Ps Ambrozie, care a tradus tot, a preluat cuvântul și
le-a spus celor ce priveau uimiți: „Două lucruri trebuie să învățați din viața
acestui părinte: primul – cât de mult urăște Maica Domnului fumatul și, al doilea
– cât de mult ne rabdă nelegiuirile și ne așteptă ca, într-o bună zi, cu durere
adâncă și cu dragoste de fiu, să ne întoarcem la Ea – Mama noastră!”