Tinerii de azi sunt influenţaţi de mass-media, de societate, de realităţile lumii. E foarte greu să se păstreze curaţi, când sunt atâtea ispite. Ce gânduri transmiteţi tinerilor, acum când binele este amestecat cu răul şi e greu să le poţi discerne, fiind multă înşelare? Vă gândiţi la realizarea unui boicot împotriva televiziunii, pentru că prin ea şi alte mijloace sufletul e atacat şi dezechilibrat cu cea mai mare forţă? Bine ar fi ca măcar unii să realizeze aceasta, aşa cum o fac cei ce vor să participe la viaţă şi nu doar să fie spectatorii ei, cum spune Părintele Paisie Aghioritul. Însă, mai toată lumea este de acord cu televizorul şi nu ştiu cum se poate realiza acest lucru.
Vor spune că găseşti lucruri bune şi acolo. Măcar cel cu credinţă să poată fi stăpânul televizorului şi să nu fie stăpânit de el. Dacă-l ai, atunci să-l închizi când este timpul de rugăciune, ca să nu se amestece cele bune cu cele rele.
Aici e drama, cele bune sunt amestecate cu cele rele. Sunt amestecate. Oamenii au ajuns la o adevărată înţelepciune demonică, de a amesteca binele cu răul, făcându-se unelte ale vrăjmaşului. V-aţi gândit vreodată că televiziunea ar putea fi chipul proorocului mincinos din Apocalipsă? Amestecă răul cu binele pentru a-l înfăţişa drept bine.
Este o lumină falsă ce a rătăcit omenirea, făcând-o să creadă că are propriul ei scop, împlinire şi slavă fără de Dumnezeu. Însă, înainte de potop Dumnezeu a spus: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup”, nu se mai gândesc la Mine şi, de aceea, voi trimite potopul.
E bine spus că binele e amestecat cu răul. Tinerii trebuie să evite emisiunile neruşinate, mai ales o inimă fragedă care vrea să-şi păstreze seninătatea şi să fie aproape de Dumnezeu. Acum se dezlănţuie sexul şi toate păcatele în inima fragedă a tinerilor, care nu ştiau de cele pierzătoare de suflet până la 20 de ani şi care trebuie să crească în adevăr.
Unii spun că sunt stăpâni pe televizor.Desigur, încet, încet te prinde, că eşti om, mai ales pe copiii fără discernământ. Tineretul este curios şi vrea să vadă şi să cunoască, dar această cunoaştere este o reînnoire continuă a muşcării din pomul cunoştinţei binelui şi răului, precum Adam în rai.
Curiozitatea şi cunoaşterea celor sfinte i-ar scuti pe tineri de gustul amar al păcatului şi al deznădejdii, venite în urma păcatului. În tot acest vălmăşag de ispite, ar trebui să asculte de vocea povăţuitorul duhovnicesc, de părinţii trupeşti şi de duhov-nici, pentru a învăţa împreună cu ei să discearnă binele de rău şi cum să lupte ca să împlinească binele.
Părinte, copii nu mai ascultă de părinţi. Ce să facă părinţii în această situaţie? Să se roage la Bunul Dumnezeu ca să-i întoarcă. Să-i înveţe atât cât se pricep; să le cumpere cărţi ca să se lămurească ei singuri.
Şi dacă tot nu se întorc, să se roage părinţii pentru ei şi să-i pună la Psaltire şi la alte rânduieli de rugăciune pentru a fi eliberaţi din mrejele păcatului şi din legăturile diavolilor. Să se roage stăruitor cu post şi metanii.
Rugăciunile părinţilor şi ale bunicilor pentru copii, ale unora pentru alţii, atârnă foarte mult în faţa judecăţii lui Dumnezeu. Pentru fiecare suflet se dă o bătălie duhovnicească, iar rugăciunea şi pomenirea celor dragi înaintea lui Dumnezeu permite îngerului păzitor, Sfinţilor şi harului să înlăture pe diavol şi toate legăturile lui.
Fără rugăciune nu se dezleagă nimic în ceruri şi în viaţa oamenilor. Cât pot să-i îndemne, iar dacă aceştia nu ascultă, să înţeleagă că, uneori, datorită păcatelor se întâmplă ca în pilda „fiului risipitor”. Fiecare om trece prin această lume pentru a se lămuri cum foloseşte darul vieţii şi al libertăţii. Dacă copiii nu ascultă, vor alerga după plăcere şi vor da apoi de durere.
Dar părinţii să lupte pentru ei în ru-găciune şi să-i înveţe ei înşişi pentru a nu ajunge vinovaţi în faţa lui Dumnezeu, că nu i-au învăţat.
Mulţi tinerii resping Biserica pentru că nu este de acord cu plăcerile lor. Ne putem ruga pentru unii ca aceştia? Părinţii se pot ruga pentru ei, căci i-au născut, aceasta le dă dreptul şi datoria de a se ruga pentru proprii copii. Este dreptul iubirii. Bineînţeles, Biserica îi poate pomeni la Psaltire pentru luminarea şi izbăvirea lor de patimi şi pentru a se trezi la iubirea adevărului.
În faţa lui Pilat, Mântuitorul spune: „Eu sunt Adevărul, Calea şi Viaţa! Cine aude cuvintele Mele ascultă Adevărul”. Aşa cum ne învaţă şi Scriptura, tinerii să nu se complacă în plăceri şi patimi, izvorâte din iubirea de sine, pentru că iubirea de sine este nimic faţă de iubirea de Biserică. Tinerii trebuie să renunţe la egoismul plăcerilor pentru a cunoaşte bucuriile ce izvorăsc din jertfă.
Părinte, ce relaţii trebuie să existe între părinţi şi copii într-o familie creştină? În primul rând, membrii familiei creştine să fie cu adevărat creştini şi curaţi. Toată neascultarea copiilor de părinţi şi neînţele-gerile dintre ei se datorează păcatelor şi lipsei de credinţă din familii. În Psalmi se spune: „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte. În zadar vă sculaţi dis-de-dimineaţă, în zadar vă culcaţi târziu, voi care mâncaţi pâinea durerii, dacă nu v-ar da Domnul odihnă, iubiţi ai Săi” (Psalmul 126, 1-2).
Familia e şi trebuie să fie o cetate străjuită de Dumnezeu. Când îi naşti, copiii ţi-i dăruieşte Dumnezeu cu viaţă curată şi ascultători, dacă ai credinţă faţă de El şi îl iubeşti. „Voi da pacea ca fruct al dreptăţii”, spune înVechiul Testament. Ne dă roadele vieţii noastre – copiii, ca răsplată a păcii ce o trăim în El prin rugăciune. Acum oa-menii nu mai ştiu să-şi păstreze pacea în casele lor, lasă să intre toate smintelile pe fereastră.
Când eram eu tânăr, nu erau televizoare, radio, tinerii erau curaţi. Preotul îi spovedea şi împărtăşea pe tinerii care doreau să se căsătorească, apoi le citea rugăciunile de cununie. Aşa trebuie să facă şi acum fiecare, pentru a pune o temelie creştin ortodoxă familiei şi nu s-ar mai despărţi şi nu ar mai trăi în dezbinare unii cu alţii. Bine ar fi dacă ar fi şi acum acelaşi lucru.
Tot mai rar sunt cei curaţi. Când se citesc rugăciunile de cununie, ei sunt deja pătaţi, de aceea sunt acum atâtea despărţiri şi trăiesc separat.
Ne puteţi spune care e importanţa postului? De la început, postul a fost lăsat primului om, Adam, pentru a trăi în bună armonie şi rânduială cu tot ce a creat Dumnezeu. I-a dat Dumnezeu porunca: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”.
Când a încălcat-o s-au întors toate şi lumea şi-a pierdut buna întocmire de la început, despre care vorbeşte Scriptura: „a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi, iată, erau bune foarte”.
Omul a fost creat de Dumnezeu ca să trăiască veşnic, dar dacă a încălcat porunca, i-a dat şi moartea ca să nu fie veşnic în iad. Venind Mântuitorul, omul a fost scos din iad. Din păcate, lepădând postul, rugăciunea şi credinţa, omul şi lumea intră din nou în iad, într-o stare de păcat generalizată. Războaiele şi continua frământare a lumii vădeşte viaţa lumii ca un iad, prin crimele şi nedreptăţile ce se fac, fără nicio mustrare de conştiinţă.
Dacă omul s-ar întoarce la post şi la rugăciune, viaţa pe acest pământ s-ar schimba pentru toţi.
Vă rugăm să tâlcuiţi textul: „nu are olarul putere peste lutul lui, ca din aceeaşi frământătură să facă un vas de cinste, iar altul de necinste” (Romani 9, 21), ca să ne apărăm de acuza predestinaţiei. Răspunsul se reazămă pe cele spuse. Prin rugăciune şi post, omul poate să schimbe şi să întoarcă hotărârile lui Dumnezeu.
El i-a spus lui Iezechia, regele iudeilor, să se pregătească că moare şi atunci acesta s-a întors cu faţa la perete, a plâns şi a zis: „Doamne, adu-ţi aminte că am umblat înaintea Ta întru credincioşie şi cu inimă cu-rată, săvârşind ceea ce este plăcut înaintea ochilor Tăi” (Isaia, 38, 3). Apoi a fost înştiinţat de profet că va mai trăi încă 15 ani.
Dumnezeu i-a poruncit să moară şi tot Dumnezeu l-a mai lăsat să trăiască în urma rugăciunilor lui. Proorocului Iona, Dumnezeu i-a spus să se ducă în cetatea Ninive să le spună oamenilor că cetatea va pieri din cauza păcatelor oamenilor. Deoarece s-au pocăit, Dumnezeu s-a întors şi nu i-a pierdut. Când omul se întoarce, Dumnezeu îi primeşte pocăinţa.
Aşadar, pocăinţa este mai mare decât toate şi omul are în mâinile sale soarta sa, pentru că se poate întoarce spre a împlini voia lui Dumnezeu.
Care e relaţia între citirea ceasurilor şi rugăciunea lui Iisus? Pot fi alternate, însă scopul şi efectul lor trebuie să fie acelaşi. Prin citirea ceasurilor sau orice citire, rugăciunile dimineţii sau un acatist sau psalmi, trebuie să ajungi la simţirea minţii, să simţi bucuria încredinţării că te rogi şi-l iubeşti pe Dumnezeu din toată inima şi că El te ascultă.
Când ajungi la această simţire în timpul psalmilor şi al altor rânduieli de rugăciune, precum ceasurile, atunci ele sunt ca şi rugăciunea lui Iisus. Rugăciunea lui Iisus este şi aici. Până nu ajungi să trăieşti cu Iisus, să simţi mângâierile harului, nu ai rugăciune.
Cum putem dobândi pe Duhul Sfânt? Cu cât ne vom ruga mai mult, cu cât ne vom sili mai mult. Chiar rugăciunea ne învaţă, dar trebuie şi să lăsăm de la noi, să iertăm pe alţii, să nu ne certăm cu nimeni, să iubim pe toţi, pentru că nu poţi dobândi pacea şi liniştea Duhului fără a fi împăcat şi cu iubire de oameni.
Nu poţi avea pe Duhul Sfânt în tine, dacă nu eşti împăcat cu toată lumea şi dacă nu te jertfeşti pentru pacea Duhului, pentru că Duhul este foc de jertfă lăuntrică.
Darul Duhului se dobândeşte, mai ales, prin stăruinţă în Rugăciunea lui Iisus, pentru că spune Sfântul Apostol Pavel, „nimeni nu poate să-L cheme Domn pe Iisus decât în Duhul Sfânt”, iar darurile Duhului au fost revărsate odată cu venirea în lume, cu jertfa şi Învierea Mântuitorului Iisus.
Unii părinţi spun că e bine să asociem rugăciunea lui Iisus cu respiraţia. Exista vreun pericol dacă o spunem mai mult? Da, este bine. Orice rugăciune este bună, dacă se lipeşte de inimă. Unirea rugăciunii cu respiraţia ajută la strâmtorarea inimii şi, astfel, la lipirea rugăciunii de inimă şi la lărgirea inimii prin rugăciune.
Rugăciunea lui Iisus o avem de la Sfântul Apostol Pavel care ne îndeamnă: „Rugaţi-vă neîncetat” şi: „Duhul să nu-l stingeţi”. Tot el spune că rugăciunea trebuie să fie aprinsă, făcută cu duh aprins pentru că astfel trecem peste ispitele vrăjmaşului şi intrăm în împărtăşire deplină cu Duhul Sfânt. Dacă faci cu ascultare rugăciunea şi tot ceea ce faci, nu e niciun pericol.
Poate fi repetată cât de mult pentru că Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat. Creştinul s-o zică cât de mult poate, însă cu respiraţia să o facă doar cu un povăţuitor, pentru că îşi poate vătăma sănătatea inimii. Oricum, la lărgirea inimii, după strâmtorarea ei prin rugăciune, nu poate ajunge decât cel povăţuit şi însoţit de un duhovnic.
Care este importanţa citirii Psaltirii pentru creştini? Sfinţii Părinţi spun că Psaltirea e glasul iubirii Mântuitorului Care se tânguie pentru Biserica Sa. Proorocul David a fost inspirat de Duhul Sfânt, aşa cum dă de înţeles şi Mântuitorul când se referă la el.
Probabil David L-a văzut în Duh pe Mântuitorul, stând de a dreapta Tatălui, până ce va pune pe vrăjmaşii Bisericii aşternut picioarelor Sale. De aceea, e importantă citirea Psaltirii, pentru că citind Psalmii luptăm pentru biruinţa Bisericii şi a Împărăţiei lui Dumnezeu în lume.
Citind Psaltirea, ne întărim credinţa, pentru că găsim proorociri importante despre Mântuitorul nostru şi despre modul cum trebuie să răbdăm şi să biruim ispitele vieţii.
Este importantă citirea Psaltirii, pentru că ne învaţă rugăciunea scurtă a creştinilor de la începutul creştinismului, numită de Părinţi dintr-un gând sau monologică. Atunci rugăciunea era formată din frânturi de Psalmi: „Nu mă lăsa Doamne Dumnezeul meu, nu te de-părta de la mine”, „Pentru ce eşti trist, suflete al meu şi pentru ce te tulburi” etc. Zicând mereu astfel, primilor creştini li se înfierbânta inima şi se apropiau de Dumnezeu. Şi acum s-ar întâmpla, dacă am citi cu simţire Psaltirea sau am spune Rugăciunea lui Iisus, aşa cum ne-au învăţat Sfântul Grigorie Palama şi alţi Părinţi neptici.
Psaltirea goneşte duhurilor necurate. Este bine ca omul să citească cât poate Psaltirea şi cu binecuvântare.
Cum trebuie făcută rugăciunea în unitatea lăuntrică a Duhului Sfânt ca să-i unească pe creştini. Acum se vorbeşte de intrarea în Uniunea Europei şi de alte uniri şi apropieri dintre ortodocşi, catolici şi creştini de alte confesiuni.
Din păcate, tocmai aceasta nu se vrea – o unitate a creştinismului, întemeiată pe rugăciunea săvârşită în Duhul Sfânt, aşa cum au învăţat Sfinţii Părinţi şi cei ce au făcut cele şapte Sinoade Ecumenice şi toţi ceilalţi Părinţi aghioriţi.
Aşa cum se practică acum, ecumenismul nu e deloc bun. Tot timpul se cere ca noi să cedăm, să facem pogorăminte de la credinţă, pentru că ortodocşii sunt mai puţini.
Din câte înţeleg de la vizitatorii din Occident ai Sfântului Munte, în Apus bisericile sunt aproape toate goale şi nu prea cred că noi, ortodocşii, suntem mai puţini la număr ca ei. Apoi, orice unire şi unitate ce nu se face în Adevăr, nu va ţine, va fi sortită pieirii. În această rugăciune simţită trăieşti acest Adevăr, Îl trăieşti, Îl simţi pe Hristos ca Adevăr ce-ţi întăreşte sufletul şi inima.
Ortodoxia are Adevărul şi nu are nimic de completat în învăţătura sa, chiar dacă nu reuşeşte să-l împlinească pentru că Adevărul nostru este însuşi Hristos Dumnezeu. Trebuie să ne ţinem Ortodoxia, trebuie să ne ţinem credinţa noastră!
Ce mesaj transmiteţi poporului român? Să se întoarcă cu toată inima la Dumnezeu prin post şi rugăciune. Fiecare om să se grăbească a-şi mărturisi păcatele la duhovnic. Sunt atâtea nenorociri şi accidente, nu ştii când vei muri. Cu ce vei pleca, cu aceea te va judeca Dumnezeu. Cel mai mare lucru este începutul bun al pocăinţei, ca să nu te prindă moartea în păcate grele, nemărturisit şi nepocăit. Apoi să stăruie în rugăciune unii pentru alţii, pentru ca Dumnezeu să se milostivească şi să dezrobească poporul ortodox de pretutindeni.
Ce vă îngrijorează mai mult şi ce gânduri de viitor aveţi? Doresc ca toată lumea să-L cunoască şi să-L iubească cu adevărat pe Dumnezeu şi pe aproapele. Dacă vor iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele, va fi pace în lume. În viitor, vreau să fac multe lucruri bune, să mă rog mai mult, să mai învăţ şi pe alţii şi aştept ziua când va da Domnul să mă duc dincolo.
La schitul Prodromu aţi cunoscut părinţi îmbunătăţiţi? Au fost părinţi cu trăire mai înaltă, dar erau ascunşi; ei n-au vrut să dea pe faţă, decât dacă nu s-a mai putut. Toţi care au făcut o faptă bună, au ascuns-o, aşa cum spune Mântuitorul: „să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta” (Mt. 6, 3). Au fost foarte smeriţi şi foarte ascunşi. Dacă dai o faptă mare pe faţă, nu-ţi mai foloseşte, te-ai socotit ca fariseul care se lăuda cu nevoinţa sa. Doar Dumnezeu trebuie să ştie. Mulţi părinţi şi-au ascuns faptele bune, nu le-au dat pe faţă.
Ne puteţi da câteva exemple din viaţa lor? Ce am auzit şi eu de la alţii. La un călugăr Ianis, care vieţuieşte aproape de schitul Prodromu, a venit un prieten şi i-a povestit o întâmplare de acum 10 ani. Acela locuia la Katounakia, unde sunt chilii cu călugări, şi a avut odată nişte mireni la lucru.
Acelora le-a dat mâncare pustnicească din care mânca el. Au fost nemulţumiţi şi au cerut o mâncare mai consistentă, deoarece lucrau greu la construcţii. În vremurile dinainte, pe acolo veneau piraţii pe la călugări, le luau tot, le dădeau foc la case, îi băteau de rămâneau nenorociţi sau îi omorau.
În această situaţie, li s-a dat voie să aibă o armă ca să se apere.
El s-a dus într-o noapte să vâneze un porc şi să-l aducă ca să-l gătească de mâncare. S-a pus la pândă în pădure. Avea legată de armă o lanternă, ca să vadă ce animale trec. A auzit la un moment dat foşnind ceva în tufe, venind către el; a aprins lanterna şi a văzut venind spre el un pustnic de pe vremuri; acela a zâmbit, a făcut o plecăciune şi s-a dus mai departe. A avut o tresărire în inima lui, a lăsat arma jos şi nu mai avea pace.
A venit la prietenul său şi i-a spus ce a păţit. Deci sunt pustnici neştiuţi de nimeni, ci numai de Dumnezeu. Sunt încă pustnici, pe care Dumnezeu îi ţine şi ei nu doresc să-i vadă cineva. Treci pe lângă ei şi nu-i poţi vedea.
Despre părintele Paisie Olaru? A fost duhovnicul meu la mănăstirea Sihăstria. Era un călugăr smerit, cu trăire duhovnicească, care s-a ascuns şi nu şi-a dat pe faţă toate darurile. Părintele Cleopa, care era de doi ani stareţ la Sihăstria, m-a primit în anul 1946 la mănăstire, unde era o aleasă viaţă duhovnicească.
Cum vă simţiţi în Sfântul Munte, departe de ţară? Nu-s departe de ţară, căci Muntele Athos este pământul făgăduinţei pentru toţi cei care-L iubesc pe Dumnezeu şi pe Maica Sa. Suntem aici mai mulţi români, facem slujbele în limba noastră, trăim viaţă de obşte şi nu simţim înstrăinarea şi dorul de ţară. Nu mă gândesc că sunt departe de ţară, ci aştept ziua când mă voi duce dincolo.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu