Cea mai mare responsabilitate pentru orice rău care intervine în căsătorie o au bărbaţii

11 sfaturi pentru bărbaţii care şi-au întemeiat o căsnicie

În ciuda părerilor larg răspândite în lume azi, duhovnicii ortodocşi învaţă, din experienţa lor de călăuze spirituale pentru mireni, ca firea femeiască are întotdeauna nevoie de sprijinul firii bărbăteşti. De aceea, bărbatul are o responsabilitate mai mare în bunul mers al căsniciei. Adesea, el nu îşi dă seama de acest lucru şi nici nu înţelege sau acceptă pe deplin psihologia feminină. Iar aceasta poate deveni o sursă permanentă de frustrări şi probleme. Arhimandritul Efrem de la mănăstirea athonită Vatoped îi sfătuieşte pe bărbaţi să-şi asume partea mare de  responsabilitate pe care o au pentru bunul mers al căsniciei, devenind adevăraţi lideri şi modele în familie, după modelul hristic al smereniei iubitoare. Iată 11 sfaturi pentru bărbaţii care şi-au întemeiat o căsnicie, de la stareţul Efrem:

1. Dacă deja eşti căsătorit, nu-ţi rămâne decât să pui în aplicare următoarele 11 sfaturi. Dar, dacă încă nu te-ai căsătorit, înainte de a o face, primul lucru pe care trebuia să-l puneţi în discuţie este credinţa voastră. Este fata cu care vorbeşti credincioasă, merge la biserică? Dacă nu vă identificaţi în lucrurile duhovniceşti, în credinţă, atunci căsătoria voastră va fi mai greu să dureze.

2. Într-o căsnicie, dragostea trebuie să vină, îndeosebi dinspre bărbat spre femeie. Acest lucru l-a făcut şi Hristos faţă de Biserica Sa. S-a dat pe Sine Însuşi ca să o facă slăvită.

3. Bărbatul să nu înceteze să-i arate soţiei dragostea sa, precum şi faptul că toată truda şi toată strădania lui au un singur scop: ca ea să fie fericită.

4. Soţul ar trebui să fie pentru soţie – în funcţie de împrejurări – uneori tată, alteori frate, altădată prieten şi întotdeauna bărbat al ei. Dacă va face asta, va avea parte de o atitudine netulburată şi armonioasă din partea soţiei, care, de multe ori este mai binevoitoare şi mai jertfelnică, dar alteori, în faţa unor evenimente neînsemnate, se descurajează şi se teme.

5. Bărbatul, care este cap familiei, să nu trădeze dragostea şi legătura cu soţia, deoarece diavolul şi slujitorii lui nu vor înceta niciodată să-i războiască, pentru a lovi însăşi rădăcina vieţii.

6. Bărbatul „Să trăiască în înţelepciune cu femeia sa, ca fiind făptură mai slabă”, (1Pt. 3,7). Asta înseamnă că înstrăinarea femeii se vindecă prin iubire şi prin delicateţe, nu prin dojană şi mânie.

7. Firea femeii este atât de slabă, încât îndată ce vede că soţul arată o oarecare amabilitate unei alte femei, fie colegă de serviciu, fie prietenă, în sufletul femeii se aprinde invidia. Nu pentru că ar fi o pornire pătimaşă ci, din pricina dragostei ce i-o poartă soţului. De aceea soţul trebuie, prin tandreţe, să găsească „butonul” de îmblânzire a soţiei.

8. Femeia, după naşterea primului copil, nu mai doreşte atât rolul sexual al soţului, cât tandreţea şi afectivitatea acestuia. De aceea soţul trebuie să cunoască acest lucru şi să fie tandru cu soţia sa.

9. Niciodată nu trebuie ca soţul să-i facă observaţie soţiei în prezenţa altora, pentru că de multe ori, din egoism, soţii îşi mustră soţiile mai ales în prezenţa propriilor rude.

10. Sau, dacă soţia dă telefon soţului la serviciu, acesta să nu-i răspundă răstit: „Lasă-mă, n-am timp acum!”, vorbindu-i cu asprime. Ci să-i spună: „Iubito, am treabă acum, însă te voi suna eu puţin mai târziu”. Când soţia va înţelege şi se va convinge că soţul o iubeşte, atunci devine de bunăvoie aşternut picioarelor lui, gata de orice jertfă.

11. Soţiei nu trebuie să-i ascundeţi nimic, pentru că va veni vremea când veţi fi descoperiţi. Să-i spuneţi totul şi să vă consultaţi cu ea în toate. Nu e bine ca soţia să afle cele ascunse ale voastre de la rude, de la colegi, ori de la prieteni.

Dacă femeia nu simte tandreţea soţului, golul din inima ei nu va fi umplut nici de dragostea părinţilor, nici a propriilor copii. Atât de mare e taina căsătoriei, încât golul creat în inima femeii de lipsa afectivităţii soţului nu poate fi umplut nici măcar de dragostea propriilor copii!

Așadar, cea mai mare responsabilitate pentru orice rău care intervine în căsătorie o au bărbaţii, deoarece nu îşi manifestă dragostea faţă de soţiile lor. Iubesc femeile, dar, din nefericire, nu pe ale lor. Aceasta este rădăcina răutăţii. Atunci apar gelozia şi bănuiala.

(Extras din cartea „Mărturie athonită în România” de Arhimandritul Efrem, Egumenul Mănăstirii Vatoped, publicată de Sfânta Mănăstire Vatoped în 2004)

Părinte , ce să fac pentru ca să mă mântuiesc ?

- Părinte , ce să fac pentru ca să mă mântuiesc ?
- Să nu cauți ca să te mântuieşti !
- Cum, părinte, să nu caut ca să mă mântuiesc? Păi atunci, ce să caut ?
- Caută Împărăția lui Dumnezeu şi dreptatea Lui și toate celelalte ți se vor adauga ție !
- Păi și unde să caut , părinte, această Împărăție ?
- Înlăuntrul tău, fiule.
- Dar cum îmi pot da seama, părinte, că am aflat această Împărăție înlăuntrul meu ?
- Când vei simți dragoste față de toată făptura lui Dumnezeu, și când în ciuda tuturor întristărilor şi răutăților lumii tu să simți bucurie și pace, prin încrederea totală în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, față de toată creația Lui și cum că binele până la urmă va birui, prin Iisus Hristos Mântuitorul lumii. Acestea toate fiind roadele Duhului Sfânt, care pogoara în inima ta prin smerenie şi blândețe.
- Și cum să încep această lucrare, părinte ?
- Începe prin a nu cauta să condamni pe cineva vreodată, oricât de păcătos ți s-ar părea acela ... să nu gândești iadul pentru nimeni ... roagă-te pentru toți ... Ocupă-ți mintea cu gândirea la Dumnezeu și la dragostea Lui, mai mult decât cu orice altceva înafară de asta !
- Mulțumesc, părinte, pentru sfat !
- Să îți fie de folos ... DUMNEZEU să fie cu tine!

Pr. Paisie Olaru: „Nici prin cap să nu-ţi treacă să placi oamenilor…” Sursa: Pr. Paisie Olaru: „Nici prin cap să nu-ţi treacă să placi oamenilor…” | Apărătorul Ortodox

M-a întrebat un bătrân odată: “Părinte Paisie, dar ce-i aceea mândrie, părinte, cum vine?” (El umbla iarna cu capul gol şi desculţ, prin zăpadă.“Frate Gheorghe, mândria este atunci când ai să socoteşti că tu eşti ceva mai mult decât altul, că eşti mai bun, mai frumos ca altul…” “Săracu’ de mine, părinte Paisie, eu să am ceva bun? Dar ce am eu bun?” A stat opt ani cu mine… Părintele Ghenadie Avătămăniței. Nu vedea nici el, săracul, ca şi mine… Iaca, asta e mândria: când te socoteşti că ştii mai mult decât altul, că poţi ceva mai bine decât altul. Asta e mândria. Şi e foarte periculoasă, că nu-i place lui Dumnezeu mândria asta. Că dacă socoteşti că ştii mai mult, că poţi mai mult, că faci mai mult, să nu păţeşti ca acela care socotea că face, că drege, că posteşte, iar cel de lângă uşă plângea şi îşi bătea pieptul că nu are nimic bun. Şi a câştigat mai mult decât acela care socotea că are ceva de la el însuşi – Vameşul şi Fariseul… Că Mântuitorul a zis: “Când veţi împlini vreo poruncă, să spuneţi aşa: “Rob netrebnic sunt eu, şi n-am făcut decât ceea ce eram dator a face”. De câte ori te mânii, mânia nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu. Când te mânii, acolo e duhul răzvrătirii, duhul mândriei, duhul slavei deşarte, să ştii. El te îndeamnă să nu te smereşti – “Ce, eu sunt chiar atâta de lepădat?!”

Că vezi, eu pot să zic aşa, singur: “Măi oameni buni, da’ păcătos mai sunt, da’ prost mai sunt, da’ rău mai sunt, măi”… Dar ia să mă facă altul prost şi urât, să vezi cum mă umflu şi mă mânii asupra lui – “Ce te interesează? Ce te ocupi de mine? Ce cutare…?” Ei, apoi asta-i smerenie? Atunci când altul te ocărăşte şi te smereşte fără voia ta, atunci să vezi dacă poţi zice: “Aşa mi-a trebuit, aşa trebuie, Dumnezeu i-a poruncit să facă aşa, pentru că şi eu am ocărât pe altul”. Asta-i smerenia cea adevărată, nu când zic eu că-s prost. Când te ocărăşte celălalt, atunci să faci dovada că eşti smerit, atunci să spui iute: “Dumnezeu îi porunceşte să mă ocărască”. Când îţi ia cineva lucrul cu sila: “Dumnezeu îi porunceşte să mi-l ia, pentru că şi eu am luat de la altul…” Când te mută cineva cu de-a sila, de ici-colo: “Dumnezeu îmi schimbă locul, ca să-mi schimb eu năravul şi obiceiul…” Asta ar fi smerenia cea adevărată. Dacă-ţi cere cineva haina, dă-i şi cămaşa. Dacă te loveşte peste partea dreaptă, întoarce-i şi partea cealaltă. Apoi vezi: poţi face treaba asta? Că noi trebuie să urmăm după porunca lui Hristos. Dar noi… Dacă îţi dă cineva una peste față, tu îi dai patru înapoi – îi întorci împătrit. Aşadar, noi nu urmăm porunca lui Hristos.Când eram şi eu mai tânăr, mă punea stareţul la încercare. Odată m-a scos afară din biserică. Eu cântam la strană şi cântam şi eu în felul meu, “Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, şi mi se părea că tare cânt frumos, şi mă mândream în inima mea. Şi o dată intră stareţul şi, când mă aude, îmi dă un ghiont şi – afară! “Ieşi afară, măgarule, ce ragi aşa?” Mie mi se părea că eu cânt tare frumos şi, când colo, uite aşa am păţit. Şi mă gândesc şi acum: săraca mândrie, cum se agață ea de toate tiviturile. M-am pomenit odată aici cu un om tânăr. Era el aşa, cam delicat, venea de la Bucureşti – şi m-a întrebat: “Dumneata eşti părintele Paisie?” Şi i-am răspuns aşa: “D’apoi ar mai fi şi alţii, n-oi fi numai eu”. Dar el a zis: “Am auzit de dumneata şi am venit să te văd”. Şi atunci i-am zis eu cuvântul acesta: Să nu crezi tot ce auzi Să nu faci tot ce poţi Să nu spui tot ce ştii Să nu dai tot ce ai. Vai de acel om căruia îi va prisosi mai mult lauda decât viața şi faptele. Din dragoste izvorăşte smerenia. Că dacă iubeşti pe cineva, nu-l ocărăşti, că se scârbeşte; nu-l superi, că tânjeşte. Că dacă apuci să superi pe cineva, săracu’, nici nu poate mânca, nici nu se poate ruga, nici nu poate dormi. Aşadar, faci în toate chipurile să nu superi pe nimeni. Dar nu se poate să nu superi chiar pe nimeni; poate fără să-ţi dai seama spui un cuvânt mai tulburător. Dar cum te-ai întâlnit cu cel pe care l-ai supărat, îndată fă-i plecăciune: “Iartă-mă, dragul meu, că te-am supărat”. Şi când ai zis “iartă-mă”, a ieşit deodată toată supărarea, s-a spart totul, n-a mai rămas nimic. Şi când se uită diavolul într-acolo, vede că a rămas păcălit… nu mai rămâne nimica scris.Nici prin cap să nu-ţi treacă să placi oamenilor… Să fii mai necinstit de oameni, asta da. Şi ce dacă spune lumea că ai păcate? Ce, nu ai? Trebuie să răbdăm ocările, tată, pentru că aşa ne-a lăudat Mântuitorul Hristos: “Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine”. Trebuie să răbdăm toate, cu smerenie, tată; să răbdăm cu smerenie pentru dragostea lui Hristos. Doar vom câştiga şi noi – nu tot raiul, ci numai un colţişor, cât de mic. Ţi se pare grea smerenia, tată… Dar încearcă întâi şi vezi dacă poţi ridica piatra, şi după aceea spune “nu pot”. Smerenia inimii izvorăşte din dragostea cea pentru Dumnezeu, tătucă. Părintele Paisie Olaru

Sursa: Pr. Paisie Olaru: „Nici prin cap să nu-ţi treacă să placi oamenilor…” | Apărătorul Ortodox

COARNELE HALLOWEEN-ULUI

Halloween-ul, ştiu cam toţi sătenii acuş, e sărbătoarea aia irlandeză, în care unul Jack, umblă cu dovleacul bâjbâind prin întuneric. Se zice că Jack Zgârcitul, după ce a păcălit de două ori pe Scaraoţki, pe dracu’ ăl mare, n-a mai încăput nici în iad, nici în Rai. Şi Satana i-a dat un dovleac luminat în mână să umble haihui prin întuneric! Ciudată poveste. Cu final neînţeles. Pentru mine, pentru dumneavoastră.

Paradoxul e că sărbătoarea dovleacului cu cap de mort a umplut România. De la profesori şi actori, până pe uliţele satelor din creierii munţilor, elevii au învăţat să colinde cu dovleacul aprins. Adică în numele Satanei. Colindă ca de Crăciun, dar nu cu traiste de covrigi, şi nici cu Vestea Bună că s-a născut Mesia, ci îmbrăcaţi în haine de drac! Mascaţi, cu sânge fals pe obraji lucioşi, cu coarne ca ăia răi (dar şi cu cruciuliţe la gât), cu cearşafuri albe peste trup – ca stafiile, imitând bufniţe, vârcolaci, huhurezi sau vampiri, tinerii se dau malefici. Şi devin. Se cred Merlin, sau nu ştiu ce mama Omida. “Noi suntem vrăjitoare bune, domnule profesor”, a strigat o “diavoliţă” de liceu unui prieten bun de-al meu, profesor de Religie. Nu ştiam că se poate şi vrăjitori buni. Adică şi draci cumsecade.

Intrând în librărie să-mi cumpăr o carte, am rămas uimit să constat că pe un raft, pe lângă prostioarele vrăjitorului Harry Potter, erau şi manuale de magie, cartea neagră a vrăjitoriei, textele lui satana, şi alte chestiuni tenebre. Cărţoaie groase, de sute de mii, sau milioane de lei vechi. Atenţie, pentru copii!!! Duminică seara, la Târgovişte, am văzut într-o cofetărie tot felul de măşti, de coarne, de ochelari, de turbane şi nu mai ştiu ce aiureli. Am întrebat ironic dacă-s pentru mâncat tiramisu. Ah, pentru haloween-ul copiilor.

Azi, la liceu, colegul meu de Religie, n-a putut să estompeze distracţia dovleciştilor, deoarece o profesoară i-a sugerat să fie blând, “să nu distrugă de tot haloween-ul”. Mi-a spus că parcă publicul i-a disipat entuziasmul şi că a simţit o apăsare diabolică în timp ce vorbea. Împinşi spre un divertisment macabru – chiar de către profesori sau părinţi (?!), tinerii noştri se joacă cu magia. Cu drăcia. Se cred vrăjitori şi se comportă ca ei. Dansează ca zombi (oameni fără suflet) şi spun Abracadabra la dovlecii cu limbi ascuţite de foc şi ochi de piraţi. Pentru ei, horror e ceva delicios. Iar viaţa, succesul, cred că e ceva de hocus pocus… Faci o vrajă, baţi din baghetă şi vei fi primul în toate!

Am spus unor profesori (şi tuturor liceenilor), că atunci când permiţi ca tinerii să se-mbrace în pisica neagră, în Dracula, în Scaraoţki sau vrăjitoarea din Albă ca Zăpada, nu mai poţi avea pretenţii să fie cuminţi la ore. Să fie corecţi, să fie morali. Iar pe stradă, să nu fure, să nu jefuiască, să nu violeze. Să nu ucidă cu sânge rece. Fiind o zi mici fantome, mici vampiri ori little dracula, pruncii îşi vor lua apoi rolurile în serios (unii şi le-au luat deja!)

O colegă de-a mea, profesoară de Istorie, mi-a spus în seara asta la telefon, că în blocul dânsei umblă copiii cu Haloween-ul. Trosnesc, ţipă, scot sunete diabolice, fac ca stafiile, ca huhurezii. Amuzament cu dulceaţă de scârbă. Ceea ce mi-e teamă fraţilor, este ca nu cumva copiii din România să devină ca cei din America, unde în urma unei întrebări pe stradă “ce le-ar place cel mai mult să facă de Haloween?”, 85 % dintre ei au răspuns “să omorâm un om”! Mă tem, că dacă azi copiii colindă cu Haloween-ul prin blocuri, mâine la ştirile de la ora 5, să nu se audă că-n urma promenadei drăceşti, au murit părinţi sugrumaţi în balcoane. Aşa, de… divertisment. După colindul de Crăciun ajungi la ieslea lui Iisus Hristos, după bântuiala de Halloween ai şansa să ajungi în coarnele lu’ satan. Fugi de dovleac! Dinţii săi fac răni ce nu se mai vindecă! PRELUAT DE PE  FACEBOOK ,

Emanuel Iscru

SLAVA DESARTA

      Sfantul Ierarh Nifon , pentru a fi smerit se ruga asa :  " Doamne ,te rog sa faci ca oamenii sa ma socoteasca un mimic , sa nu fie om pe pamant care sa ma laude si sa ma cinstesca , ca sa nu fiu osandit din princina lui . Izbaveste-ma Tu , de lauda oamenilor ,Dumnezeule , izbaveste-ma de cinstirea ce  vine de la oameni. ,,