O PILDĂ PENTRU TRUP SI SUFLET...
Un om de neam bun a sădit o vie şi a îngrădit-o cu gard. Şi, ducându-se la casa tatălui său, a zis: „Pe cine voi pune străjer la roadele mele? Pentru că de voi lăsa aici dintre ai mei, îmi vor pierde osteneala mea. Însă de voi pune lângă poartă un orb şi un olog, de va voi cineva din vrăjmaşi să-mi fure roadele, orbul va auzi, iar ologul va vedea. Iar dacă din aceştia doi ar voi vreunul să fure, ologul nu poate să meargă, iar orbul, de va merge, nevăzând în prăpastie va pieri.” Aşa a făcut, a pus un olog şi un orb la poartă ca să păzească şi a plecat.
După ce au şezut ei la poartă mai multă vreme, a zis orbul ologului: „Oare ce este mirosul acesta bun ce ne învăluie aici la poartă?” Ologul, a răspuns: „Multe bunătăţi ale stăpânului nostru sunt înăuntru, cărora negrăit le este aşa gustul ca şi mirosul. Dar, de vreme ce mai înţelept este stăpânul decât noi, pentru aceea te-a pus pe tine, orb, iar pe mine, olog, ca să nu putem nicidecum merge la acele bunătăţi şi să ne săturăm”. Atunci orbul a răspuns ologului, zicând: „Pentru ce nu mi-ai spus mie mai înaite de aceasta, ca să le luăm mai repede? Pentru că, chiar de sunt eu orb, picioare am şi puternic sunt îndestul ca să te port pe tine. Ia coşul şi te pune în spatele meu şi eu te voi duce pe tine, iar tu să-mi arăţi calea şi vom culege toate bunătăţile stăpânului nostru. Iar când va veni stăpânul nostru vom ascunde faţă de dânsul lucrul acesta, căci de mă va întreba pe mine, voi zice: „Tu ştii Doamne, că sunt orb.” Sau de te va întreba pe tine, tu ai să zici: „Tu ştii, Doamne, că sunt olog.” Şi aşa ne vom arăta mai înţelepţi decât stăpânul nostru”. Deci, urcându-se ologul în spatele orbului şi mergând ei au cules tot rodul stăpânului. Iar, după o vreme, a venit Stăpânul şi văzând via furată, a poruncit să-l aducă pe orb şi i-a zis: „Au nu te-am făcut pe tine bun străjer la via mea, pentru ce ai furat-o?” A răspuns orbul: „Stăpâne, tu ştii că eu sunt orb, că de-aş fi voit s-o fur, nu văd ca să pot merge, aşa că o fi furat-o ologul, nu eu.” Atunci a poruncit stăpânul ca să fie păzit orbul până ce va chema pe olog. Chemând pe olog l-a cercetat şi pe acesta. Şi ologul a tăgăduit zicând că de-ar fi dorit s-o fure nu putea pentru că era olog şi nu putea merge. Atunci stăpânul i-a aruncat pe amândoi, la un loc, în închisoare. Acolo, au început ei să se învinovăţească pentru fapta lor. Ologul, zicea: „Orbule, de nu m-ai fi purtat tu pe mine în spate, eu nu aş fi putut merge şi nu aş fi furat, de vreme ce sunt olog.” Iar orbul zicea: „Ologule, de nu mi-ai fi arătat tu mie drumul, nu aş fi mers eu acolo ca să fur!” Atunci stăpânul, şezând la judecată, i-a judecat şi le-a zis: „Precum aţi furat, aşa să şedeţi, să şadă ologul pe orb” şi a poruncit apoi să-i bată fără de nici o milă.
Tâlcuire:
Omul cel de neam bun (stăpânul) este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Via este pământul şi lumea aceasta. Gardul, sunt Legile sau poruncile lui Dumnezeu. Slugile cele cu Dânsul sunt Îngerii. Cel olog, este trupul omenesc; cel orb, este sufletul omenesc. Iar pentru că i-a pus străjeri la poartă, înseamnă că a dat omului stăpânire peste toate cele pământeşti şi, călcând omul poruncile lui Dumnezeu, pentru aceea s-a osândit. Până la osânda cea veşnică ce va veni la Judecata Obştească, trupul şi sufletul vor sta în aşteptare în locuri diferite. Doar sufletul este osândit vremelnic până la a Doua Venire a Mântuitorului.
Un om de neam bun a sădit o vie şi a îngrădit-o cu gard. Şi, ducându-se la casa tatălui său, a zis: „Pe cine voi pune străjer la roadele mele? Pentru că de voi lăsa aici dintre ai mei, îmi vor pierde osteneala mea. Însă de voi pune lângă poartă un orb şi un olog, de va voi cineva din vrăjmaşi să-mi fure roadele, orbul va auzi, iar ologul va vedea. Iar dacă din aceştia doi ar voi vreunul să fure, ologul nu poate să meargă, iar orbul, de va merge, nevăzând în prăpastie va pieri.” Aşa a făcut, a pus un olog şi un orb la poartă ca să păzească şi a plecat.
După ce au şezut ei la poartă mai multă vreme, a zis orbul ologului: „Oare ce este mirosul acesta bun ce ne învăluie aici la poartă?” Ologul, a răspuns: „Multe bunătăţi ale stăpânului nostru sunt înăuntru, cărora negrăit le este aşa gustul ca şi mirosul. Dar, de vreme ce mai înţelept este stăpânul decât noi, pentru aceea te-a pus pe tine, orb, iar pe mine, olog, ca să nu putem nicidecum merge la acele bunătăţi şi să ne săturăm”. Atunci orbul a răspuns ologului, zicând: „Pentru ce nu mi-ai spus mie mai înaite de aceasta, ca să le luăm mai repede? Pentru că, chiar de sunt eu orb, picioare am şi puternic sunt îndestul ca să te port pe tine. Ia coşul şi te pune în spatele meu şi eu te voi duce pe tine, iar tu să-mi arăţi calea şi vom culege toate bunătăţile stăpânului nostru. Iar când va veni stăpânul nostru vom ascunde faţă de dânsul lucrul acesta, căci de mă va întreba pe mine, voi zice: „Tu ştii Doamne, că sunt orb.” Sau de te va întreba pe tine, tu ai să zici: „Tu ştii, Doamne, că sunt olog.” Şi aşa ne vom arăta mai înţelepţi decât stăpânul nostru”. Deci, urcându-se ologul în spatele orbului şi mergând ei au cules tot rodul stăpânului. Iar, după o vreme, a venit Stăpânul şi văzând via furată, a poruncit să-l aducă pe orb şi i-a zis: „Au nu te-am făcut pe tine bun străjer la via mea, pentru ce ai furat-o?” A răspuns orbul: „Stăpâne, tu ştii că eu sunt orb, că de-aş fi voit s-o fur, nu văd ca să pot merge, aşa că o fi furat-o ologul, nu eu.” Atunci a poruncit stăpânul ca să fie păzit orbul până ce va chema pe olog. Chemând pe olog l-a cercetat şi pe acesta. Şi ologul a tăgăduit zicând că de-ar fi dorit s-o fure nu putea pentru că era olog şi nu putea merge. Atunci stăpânul i-a aruncat pe amândoi, la un loc, în închisoare. Acolo, au început ei să se învinovăţească pentru fapta lor. Ologul, zicea: „Orbule, de nu m-ai fi purtat tu pe mine în spate, eu nu aş fi putut merge şi nu aş fi furat, de vreme ce sunt olog.” Iar orbul zicea: „Ologule, de nu mi-ai fi arătat tu mie drumul, nu aş fi mers eu acolo ca să fur!” Atunci stăpânul, şezând la judecată, i-a judecat şi le-a zis: „Precum aţi furat, aşa să şedeţi, să şadă ologul pe orb” şi a poruncit apoi să-i bată fără de nici o milă.
Tâlcuire:
Omul cel de neam bun (stăpânul) este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Via este pământul şi lumea aceasta. Gardul, sunt Legile sau poruncile lui Dumnezeu. Slugile cele cu Dânsul sunt Îngerii. Cel olog, este trupul omenesc; cel orb, este sufletul omenesc. Iar pentru că i-a pus străjeri la poartă, înseamnă că a dat omului stăpânire peste toate cele pământeşti şi, călcând omul poruncile lui Dumnezeu, pentru aceea s-a osândit. Până la osânda cea veşnică ce va veni la Judecata Obştească, trupul şi sufletul vor sta în aşteptare în locuri diferite. Doar sufletul este osândit vremelnic până la a Doua Venire a Mântuitorului.
O PILDĂ PENTRU TRUP SI SUFLET...
Un om de neam bun a sădit o vie şi a îngrădit-o cu gard. Şi, ducându-se la casa tatălui său, a zis: „Pe cine voi pune străjer la roadele mele? Pentru că de voi lăsa aici dintre ai mei, îmi vor pierde osteneala mea. Însă de voi pune lângă poartă un orb şi un olog, de va voi cineva din vrăjmaşi să-mi fure roadele, orbul va auzi, iar ologul va vedea. Iar dacă din aceştia doi ar voi vreunul să fure, ologul nu poate să meargă, iar orbul, de va merge, nevăzând în prăpastie va pieri.” Aşa a făcut, a pus un olog şi un orb la poartă ca să păzească şi a plecat.
După ce au şezut ei la poartă mai multă vreme, a zis orbul ologului: „Oare ce este mirosul acesta bun ce ne învăluie aici la poartă?” Ologul, a răspuns: „Multe bunătăţi ale stăpânului nostru sunt înăuntru, cărora negrăit le este aşa gustul ca şi mirosul. Dar, de vreme ce mai înţelept este stăpânul decât noi, pentru aceea te-a pus pe tine, orb, iar pe mine, olog, ca să nu putem nicidecum merge la acele bunătăţi şi să ne săturăm”. Atunci orbul a răspuns ologului, zicând: „Pentru ce nu mi-ai spus mie mai înaite de aceasta, ca să le luăm mai repede? Pentru că, chiar de sunt eu orb, picioare am şi puternic sunt îndestul ca să te port pe tine. Ia coşul şi te pune în spatele meu şi eu te voi duce pe tine, iar tu să-mi arăţi calea şi vom culege toate bunătăţile stăpânului nostru. Iar când va veni stăpânul nostru vom ascunde faţă de dânsul lucrul acesta, căci de mă va întreba pe mine, voi zice: „Tu ştii Doamne, că sunt orb.” Sau de te va întreba pe tine, tu ai să zici: „Tu ştii, Doamne, că sunt olog.” Şi aşa ne vom arăta mai înţelepţi decât stăpânul nostru”. Deci, urcându-se ologul în spatele orbului şi mergând ei au cules tot rodul stăpânului. Iar, după o vreme, a venit Stăpânul şi văzând via furată, a poruncit să-l aducă pe orb şi i-a zis: „Au nu te-am făcut pe tine bun străjer la via mea, pentru ce ai furat-o?” A răspuns orbul: „Stăpâne, tu ştii că eu sunt orb, că de-aş fi voit s-o fur, nu văd ca să pot merge, aşa că o fi furat-o ologul, nu eu.” Atunci a poruncit stăpânul ca să fie păzit orbul până ce va chema pe olog. Chemând pe olog l-a cercetat şi pe acesta. Şi ologul a tăgăduit zicând că de-ar fi dorit s-o fure nu putea pentru că era olog şi nu putea merge. Atunci stăpânul i-a aruncat pe amândoi, la un loc, în închisoare. Acolo, au început ei să se învinovăţească pentru fapta lor. Ologul, zicea: „Orbule, de nu m-ai fi purtat tu pe mine în spate, eu nu aş fi putut merge şi nu aş fi furat, de vreme ce sunt olog.” Iar orbul zicea: „Ologule, de nu mi-ai fi arătat tu mie drumul, nu aş fi mers eu acolo ca să fur!” Atunci stăpânul, şezând la judecată, i-a judecat şi le-a zis: „Precum aţi furat, aşa să şedeţi, să şadă ologul pe orb” şi a poruncit apoi să-i bată fără de nici o milă.
Tâlcuire:
Omul cel de neam bun (stăpânul) este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Via este pământul şi lumea aceasta. Gardul, sunt Legile sau poruncile lui Dumnezeu. Slugile cele cu Dânsul sunt Îngerii. Cel olog, este trupul omenesc; cel orb, este sufletul omenesc. Iar pentru că i-a pus străjeri la poartă, înseamnă că a dat omului stăpânire peste toate cele pământeşti şi, călcând omul poruncile lui Dumnezeu, pentru aceea s-a osândit. Până la osânda cea veşnică ce va veni la Judecata Obştească, trupul şi sufletul vor sta în aşteptare în locuri diferite. Doar sufletul este osândit vremelnic până la a Doua Venire a Mântuitorului.
(Pr. Ilarion Argatu, "Pilde si intamplari adevarate",pag.25)
Un om de neam bun a sădit o vie şi a îngrădit-o cu gard. Şi, ducându-se la casa tatălui său, a zis: „Pe cine voi pune străjer la roadele mele? Pentru că de voi lăsa aici dintre ai mei, îmi vor pierde osteneala mea. Însă de voi pune lângă poartă un orb şi un olog, de va voi cineva din vrăjmaşi să-mi fure roadele, orbul va auzi, iar ologul va vedea. Iar dacă din aceştia doi ar voi vreunul să fure, ologul nu poate să meargă, iar orbul, de va merge, nevăzând în prăpastie va pieri.” Aşa a făcut, a pus un olog şi un orb la poartă ca să păzească şi a plecat.
După ce au şezut ei la poartă mai multă vreme, a zis orbul ologului: „Oare ce este mirosul acesta bun ce ne învăluie aici la poartă?” Ologul, a răspuns: „Multe bunătăţi ale stăpânului nostru sunt înăuntru, cărora negrăit le este aşa gustul ca şi mirosul. Dar, de vreme ce mai înţelept este stăpânul decât noi, pentru aceea te-a pus pe tine, orb, iar pe mine, olog, ca să nu putem nicidecum merge la acele bunătăţi şi să ne săturăm”. Atunci orbul a răspuns ologului, zicând: „Pentru ce nu mi-ai spus mie mai înaite de aceasta, ca să le luăm mai repede? Pentru că, chiar de sunt eu orb, picioare am şi puternic sunt îndestul ca să te port pe tine. Ia coşul şi te pune în spatele meu şi eu te voi duce pe tine, iar tu să-mi arăţi calea şi vom culege toate bunătăţile stăpânului nostru. Iar când va veni stăpânul nostru vom ascunde faţă de dânsul lucrul acesta, căci de mă va întreba pe mine, voi zice: „Tu ştii Doamne, că sunt orb.” Sau de te va întreba pe tine, tu ai să zici: „Tu ştii, Doamne, că sunt olog.” Şi aşa ne vom arăta mai înţelepţi decât stăpânul nostru”. Deci, urcându-se ologul în spatele orbului şi mergând ei au cules tot rodul stăpânului. Iar, după o vreme, a venit Stăpânul şi văzând via furată, a poruncit să-l aducă pe orb şi i-a zis: „Au nu te-am făcut pe tine bun străjer la via mea, pentru ce ai furat-o?” A răspuns orbul: „Stăpâne, tu ştii că eu sunt orb, că de-aş fi voit s-o fur, nu văd ca să pot merge, aşa că o fi furat-o ologul, nu eu.” Atunci a poruncit stăpânul ca să fie păzit orbul până ce va chema pe olog. Chemând pe olog l-a cercetat şi pe acesta. Şi ologul a tăgăduit zicând că de-ar fi dorit s-o fure nu putea pentru că era olog şi nu putea merge. Atunci stăpânul i-a aruncat pe amândoi, la un loc, în închisoare. Acolo, au început ei să se învinovăţească pentru fapta lor. Ologul, zicea: „Orbule, de nu m-ai fi purtat tu pe mine în spate, eu nu aş fi putut merge şi nu aş fi furat, de vreme ce sunt olog.” Iar orbul zicea: „Ologule, de nu mi-ai fi arătat tu mie drumul, nu aş fi mers eu acolo ca să fur!” Atunci stăpânul, şezând la judecată, i-a judecat şi le-a zis: „Precum aţi furat, aşa să şedeţi, să şadă ologul pe orb” şi a poruncit apoi să-i bată fără de nici o milă.
Tâlcuire:
Omul cel de neam bun (stăpânul) este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Via este pământul şi lumea aceasta. Gardul, sunt Legile sau poruncile lui Dumnezeu. Slugile cele cu Dânsul sunt Îngerii. Cel olog, este trupul omenesc; cel orb, este sufletul omenesc. Iar pentru că i-a pus străjeri la poartă, înseamnă că a dat omului stăpânire peste toate cele pământeşti şi, călcând omul poruncile lui Dumnezeu, pentru aceea s-a osândit. Până la osânda cea veşnică ce va veni la Judecata Obştească, trupul şi sufletul vor sta în aşteptare în locuri diferite. Doar sufletul este osândit vremelnic până la a Doua Venire a Mântuitorului.
(Pr. Ilarion Argatu, "Pilde si intamplari adevarate",pag.25)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu