Arsenie Papacioc: „Cum e nevasta ta, aşa sunt şi eu! Citeste mai mult: adev.ro/ny6yyy

La Casa Regală, atunci când trăia Regina Maria, s-a întâmplat că un soldat din gardă a poftit la frumuseţea ei. N-a avut de lucru şi-i mărturiseşte acest gând şi prietenului său tot din gardă. Acesta se duce şi-l spune reginei. Atunci regina l-a chemat şi l-a întrebat: ‒ Ai nevastă? ‒ Am, să trăiţi, Majestate! Atunci regina i-a poruncit majordomului: ‒ Adu două pahare cu apă! Vine majordomul cu paharele şi le pune pe masă. Şi regina îi spune soldatului respectiv: ‒ Uită-te bine la aceste două pahare. Cum e paharul acesta, la fel e şi celălalt! Cum e nevasta ta, aşa sunt şi eu! Nu mă pofti, că nu-ţi dau nimic în plus faţă de nevasta ta! ‒ Să trăiţi Majestate!

Citeste mai mult: adev.ro/ny6yyy

PR CALISTRAT -DESPRE JUDECATA !

În viaţă nu trebuie să judecăm şi să ne uităm la masca de afară. Aţi văzut ce frumos şi-au dat mulţi cu părerea, "iadul", "diavolul" ,"sataniştii". Stai domnule! Omul are un suflet şi-n el are nişte puteri raţionale. Şi cum te va găsi moartea aşa te va judeca. Mă întreb şi eu, în clipa în care au simţit focul, acele suflete ce făceau? Râdeau şi spuneau să vină satana să îi ia sau spuneau, " Doamne fereşte-mă!, Doamne păzeşte-mă!". Nu trebuie să dăm sentinţe, nu suntem noi judecători. N-am fost puşi de Dumnezeu săsocotim noi locul cuiva în Rai sau în iad. Dar putem ca prieteni, colegi şi familie să îndemnăm unii pe alţii la bine. Să ne ferim de aceste întâmplări nefericite. Altele sunt lucrurile oamenilor, altele sunt gândurile oamenilor şi altele sunt lucrurile şi gândurile lui Dumnezeu. sursa FACEBOOK Parintele Calistrat

Povestea impresionantă a părintelui Gherontie Puiu

Salvat miraculos la naştere, după ce a fost aruncat între gunoaie, părintele Gherontie Puiu a avut întreaga viaţă viziuni cu Maica Domnului. A fost închis în lagărul de la Periprava, din cauza prigoanei comuniste şi a vieţuit ca un sihastru, zece ani, într-o grotă din Bucegi, după care a ridicat Mănăstirea Caraiman. Părintele Gherontie îi învăţa pe cei care veneau la el să rostească o rugăciune cu puteri miraculoase ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Pilda celebră a lui Arsenie Papacioc despre milostenie: „Fraţii mei, ţ... 5 profeţii care s-au împlinit. Arsenie Boca a prezis cu exactitate moa... Părintele Gherontie Puiu, unul dintre cei mai mari duhovnici contemporani, plecat într-o lume mai bună în 2014, a avut o viaţă cu adevărat extraordinară, plină de miracole şi credinţă. Miracole pe care a ştiut, cu blândeţe şi înţelepciune, să le aducă şi în vieţile celor care îl căutau atunci când medicina şi ştiinţa, în general, păreau să nu poată face mai mult. Încă de la naştere, destinul părintelui a fost unul cu totul ieşit din comun. S-a născut în localitatea Todireşti, nu departe de Paşcani, în anul 1933. Mama lui a murit la naştere, în spitalul din Ruginoasa, tatăl său plecase de ceva vreme de acasă, iar moaşa, crezând că pruncul nu va trăi, l-a pus într-un lighean şi l-a aruncat între gunoaie, pe malul unei ape din apropiere. A fost găsit de o localnică şi luat acasă. Fiind numit Gheorghe, copilul a fost primit cu toată dragostea în familia lui Puiu Petrache. Prezenţa constantă din viaţa lui Părintele a povestit că Maica Domnului, prezenţă constantă în întreaga sa viaţă, i s-a arătat pentru prima dată chiar în copilărie. A apărut sub forma unei tinere îmbrăcată în haine monahale, care i-a spus că fiul cel mare al familiei Petrache va sta mulţi ani prizonier de front, o viziune care s-a adeverit. Întors după 12 ani de prizonierat în Rusia, acesta îl va boteza şi îi va înfia pe Gheorghe, numele laic al viitorului duhovnic. La botez, descris de părinte ca o experienţă dumnezeiască, i se arată din nou Maica Domnului care îi spune să meargă la mănăstire şi să-şi îndeplinească misiunea pentru care a fost ales. Despre acel moment, părintele povestea: “Când am îmbrăcat haina de foc a Botezului, parcă m-am simţit alt om. Mă încerca o bucurie fără margini, pe care mă străduiam să o desluşesc. La ieşirea din sfântul locaş, pe treptele din faţa pridvorului, am zărit din nou acea fiinţă minunată. Stătea lângă poartă şi mă privea drept în ochi. N-o vedea nimeni, doar eu! De astă dată, nu mai era vis, ci vedenie curată. Mi-a vorbit, cu glas îngeresc: Ai încredere si du-te la mănăstire. Te voi călăuzi. Tu eşti ales pentru o misiune! Acea măicuţă fără vârstă avea cel mai frumos chip pe care mi-a fost dat să-l privesc. Începând de atunci, am înţeles că este însăşi Măicuţa Domnului”. Tânărul de 20 de ani urmează cu bucurie misiune şi este, până în 1959, frate la mănăstirea Neamţ, an în care începe prigoana monahilor, prin decretul de alungare a acestora din mănăstiri. Decrerul prevedea ca aşezămintele fără vechime să fie desfiinţate pur şi simplu, iar mănăstirile istorice, ca Neamţul, să fie păstrate, dar obligate să-şi micşoreze obştea, alungând toţi călugării tineri. Fratele Gheorghe fuge pe fereastră, dar este prins la scurt timp de comunişti şi condamnat la cincisprezece ani de muncă silnică, în lagărul din Periprava. Zece ani în sihăstrie Părintele reuşeşte să fugă din lagăr, cu ajutorul unui brigadier, care îl trimite în Tulcea, iar Maica Domnului îi este din nou alături. Îi spune să se urce într-o maşină, care opreşte ca din senin pe stradă, şi ajunge în Timişul de Sus, de unde urcă pe platoul munţilor Bucegi. Aici petrece zece ani, în post şi rugăciune, ascuns într-o peşteră. Atunci i-a promis Maicii Domnului că îi va ridica o mănăstire, de unde să poată fi privită Crucea de pe Caraiman. În 1970, părintele se întoarce acasă şi află că mama sa adoptivă îi făcuse mormânt şi slujbe pentru că l-a crezut mort, pentru a doua oară în viaţă. După Revoluţie, părintele slujeşte la Neamţ, în schitul Băiceni şi la Iaşi, unde suferă un accident cerebral. Maica Domnului i s-a arătat din nou în viziuni şi îi spune să-şi îndeplinească misiunea promisă, aceea de a ridica o mănăstire. În timp ce se recupera la spitalul din Sinaia, Maica Domnului îi spune şi cum trebuie să arate locul căutat pentru construcţia mănăstirii: „Te-am adus aici cu o misiune. Adu-ţi aminte! Trezeşte-te, că nu eşti bolnav!“. Părintele a povestit că, după ce a spus aceste cuvinte de trei ori, Maica Domnului a adăugat: „Vei găsi un brad cu şase ramuri, lângă o apă curgătoare, pe un plai de unde se vede marea Cruce la care te-ai jurat. Acolo să faci mănăstirea!“. Miraculos, a doua zi, părintele Gherontie se vindecă de paralizia care îl ţinea la pat şi pleacă în căutări. În 1996, părintele a zidit într-o poiană mai întâi o căsuţă din lemn, o bisericuţă şi apoi o mănăstire mare şi frumoasă, Mănăstirea Caraiman, cu hramul Înălţarea Sfintei Cruci, terminată complet în 2007, din curtea căreia se vede, într-adevăr, crucea din Bucegi.  Mănăstirea Caraiman, ridicată de părinte la poalele Bucegilor. FOTO manastireacaraiman.ro În mai 2014, după ani întregi petrecuţi într-o chilie simplă din Mănăstirea Caraiman, părintele Gherontie Puiu a trecut la Domnul. La înmormântarea sa, la care au au participat mii de oameni, s-a pornit din senin o ploaie torenţială, deşi toată ziua a fost însorită. Apoi, cerul s-a limpezit, iar credincioşii au fost convinşi că părintele a făcut o rugăciune să alunge norii, aşa cum le-a alungat şi lor suferinţele, de câte ori îl căutau în chilia smerită. Rugăciunea părintelui Gherontie Pentru toţi cei care veneau la el cu probleme de sănătate şi suflet, părintele Gherontie îi învăţa să rostească următoarea rugăciune, cu puteri miraculoase: “Doamne, întoarce-i la bunătate şi la rugăciune pe toţi vrăjmaşii mei!”. Părintele a povestit că această scurtă rugăciune a fost descoperită de părinte într-o noapte, chiar în mâna sa, aşternută pe o bucată de hârtie. Mai scria acolo că trebuie spusă, cu credinţă, de 30 de ori pe zi, vreme de 40 de zile, şi că îndeplineşte orice dorinţă a celui ce o rosteşte. „Vă rog, toţi cei care aveţi probele de orice fel, să spuneţi această rugăciune de 30 de ori pe zi, timp de 40 de zile, şi Maica Domnului va face minuni!“, era îndemnul părintelui către cei care ajungeau la el fără speranţă.

Ce este Psaltirea şi care este folosul citirii ei?

Psaltirea proorocului şi împăratului David este, dintre cărţile canonice ale Vechiului Testament, poate cea mai citită carte în rândul credincioşilor noştri. Psalmii sunt rugăciuni de laudă a lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, rugăciuni de pocăinţă. Ei exprimă frământările din sufletul omului, poate mai bine decât oricare alte texte sfinte şi, în aceeaşi măsură, recunosc în faţa lui Dumnezeu păcătoşenia oamenilor, dar şi părerea lor de rău, şi dorinţa de îndreptare. Psaltirea este o carte dramatică. E cartea fiecărui suflet „necăjit şi dosădit“, cum se spune în limbaj vechi românesc. Fiecare se regăseşte în ea. E de ajuns să începi lectura, ca să n-o mai lepezi din mână. Simţi că e cartea ta, cartea credinţei tale, a căderilor tale. Simţi însă că e şi cartea speranţelor tale. E cartea împăcării cu Dumnezeu. Psaltirea este o carte-miracol. Izbăvirea de vrăjmaşi este una dintre cererile dese ale Psaltirii. În popor există o vorbă: „Te pun la Psaltire!“ Adică voi citi Psaltirea, cu speranţa că Dumnezeu va lămuri lucrurile. Căci ea se citeşte cu umilinţă şi speranţă şi, după lectura ei, vine lămurirea şi se înfăptuieşte dreptatea lui Dumnezeu.

Psaltirea se citeşte mult de către credincioşii ortodocşi. Psalmii sunt mângâietori. Îndeamnă la pocăinţă, ne fac mai buni, mai credincioşi, mai atenţi faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele nostru. Prin psalmi se cere iertarea păcatelor, se recunoaşte slăbiciunea firii omeneşti şi se cere întărire în lupta cu ispitele şi cu diavolul. Psalmii se citesc în orice zi a anului, dar mai ales la vreme de necaz şi de supărări şi, întotdeauna, credinciosul simte ajutorul lui Dumnezeu după citirea lor. Toţi psalmii sunt atât de potriviţi sufletului omenesc, încât par a fi rugăciunea inimii fiecăruia din cei care citesc.

Citirea Psaltirii este un act de pocăinţă, fiind prescrisă de duhovnici ca mijloc de curăţire şi iertare, prin forţa pe care o au psalmii, de a întoarce spre fapta bună, spre căinţă. Există mănăstiri în care Psaltirea se citeşte încontinuu în biserică, lectura ei fiind socotită act de trezvie şi pocăinţă pentru obşte. (mitropolit Antonie PLĂMĂDEALĂ, Cuvinte duhovniceşti)

Halloween

Halloween-ul, o sărbătoare de care nu avem nevoie (31 octombrie): Ispite moderne

Adevarul e insa altul. Ea e o sarbatoare 100% pagana, oculta, “ziua cand mortii, fantasmele parasesc mormintele…”. Ea e cea mai mare sarbatoare a slujitorilor satanei: vrajitori, spiritisti sau satanisti. Americanii au dezvoltat o adevarata industrie legata de aceasta sarbatoare. Se achizitioneaza cu aceasta ocazie accesorii macabre: masti, costume de vampiri, diavoli, dragoni, zombi, leprosi, schelete si nelipsitii dovleci, ajungandu-se pana la vanzari de o jumatate de miliard de dolari anual. Vanzarile filmelor horror cresc in aceasta perioada, promotorii filmelor de groaza speculand si ei interesul mare pentru acest praznic. Industria filmelor horror exploateaza la maxim setea de senzatii tari, dovedind nepasare fata de psihicul omului, caruia nu-i ofera nimic altceva decat angoase.

America face cu ocazia Halloween-ului pregatiri mai mari decat de Craciun sau Paste. Copii se costumeaza in stil horror, se amuza prin sperieturi si merg (colinda) din casa in casa pentru a primi prajituri. Tinerii, mai curajosi, merg in cimitire in miez de noapte si se distreaza facand spiritism. S-a constatat ca in noaptea Halloween-ului se savarsesc foarte multe crime in Statele Unite.

De altfel, in cunoscutul documentar TV Invazia pagana se spunea ca la intrebarea “Cum ati vrea sa serbati Halloween-ul?”, 80% din elevii americani de clasa a IV-a de la o scoala au raspuns zambind : “As vrea sa omor pe cineva…” Acesta este impactul sarbatorii !

Ca si in anii precedenti si in acest an, la noi s-a promovat aceasta sarbatoare: gradinite si teatre pentru copii speculand momentul. De nu vom fi cu luare-aminte, copii nostri isi vor forma treptat gustul pentru macabru, ocult, sadism si violenta (ii ajuta in acest sens desenele animate cu monstrii, jocurile agresive pe calculator, filmele horror si cartile pentru copii, deja clasice, din seria Harry Potter, etc.).

Noi oamenii, madularele biserici vii, nu trebuie sa luam parte la aceasta sarbatoare oribila si demonica. Atunci cand Binecredinciosul Stefan cel Mare si Sfant ridica biserici, americanii abia auzeau de invatatura lui Hristos! De ce ar trebui sa luam aminte acum la ce si cum ne invata ei sa sarbatorim? Sa speram ca ai nostri credinciosi vor intelege desertaciunea acestei false sarbatori si ca pe viitor o vor ocoli. Sursa: Avva Maleahi Eacov Nathan