vineri, 29 mai 2015

Ierom. Petru Pruteanu: DESPRE „(DEZ)LEGAREA CUNUNIEI


Ierom. Petru Pruteanu:

DESPRE „(DEZ)LEGAREA CUNUNIEI”



De fiecare dată când cineva îmi spune că a fost pe la vreo mănăstire, încep să am emoţii. Sunt şi eu călugăr şi iubesc viaţa şi slujbele mănăstirești, dar atunci când fiii duhovniceşti îmi cer binecuvântarea de a merge pe la mănăstiri, ori le spun concret unde să meargă, ori le interzic categoric să meargă la vreuna. Şi aceasta pentru că în prea multe „mănăstiri” (mai ales din Moldova), călugării nu-şi văd de viaţa lor monahală, ci sunt un fel de magicieni care se ocupă cu scoaterea dracilor, masluri continui, „dezlegări de cununii”, prorocii, diferite metode de a ghici sau de a prevesti viitorul etc. 

Acest soi de păgânism (sub forma slujbelor ortodoxe, dar fără duh ortodox) vorbesc despre o credinţă şi o pregătire teologică foarte slabă a clericilor, la care se adaugă manipularea intenţionată care-i face pe oameni să dea până şi ultimul ban acestor şarlatani în haine călugăreşti. Şi, din păcate, oamenii caută anume astfel de „mănăstiri” şi de „călugări”, iar cei care nu fac astfel de „minuni” nici nu sunt consideraţi călugări adevăraţi. Αcestea vorbesc despre faptul că nu doar oamenii din lume, ci şi călugării înşişi, uneori nu înţeleg care-i sensul monahismului şi a vieţii liturgice în mănăstire. Va fi un mare progres duhovnicesc atunci când oamenii vor înţelege că trebuie să meargă doar la mănăstirile în care nu se citesc „molitfele Sfântului Vasile”, nu se „dezleagă cununii” şi nici măcar nu se cunună.
Unul din subiectele predilecte ale „călugărilor magicieni” (dar şi al unor preoţi din lume), este cel al „legării” şi „dezlegării cununiei”. În limbajul bisericesc există două sensuri ale acestei expresii, pe care încerc să le explic mai jos:
1. În trecut, la slujba Cununiei, coronițele/cununile mirilor erau împletite din flori. Acestea erau lăsate pe capetele mirilor după ieşirea din biserică şi, pe toată durata săptămânii „de miere” (transformată mai târziu de occidentali în „lună de miere”), cununile mirilor stăteau agăţate de uşa camerei nupţiale, iar în opta zi mirii le puneau iarăşi pe cap şi veneau cu ele la biserică. Uneori, pentru a fixa mai bine cununa/coroniţa miresei, aceasta era împletită în părul ei, iar preotul trebuia să-i „dezlege cununa/cununia”. Molitfelnicul are şi rugăciuni speciale la scoaterea cununilor, care în prezent se citesc spre sfârşitul slujbei Cununiei, iar pentru a opta zi au fost alcătuite alte rugăciuni, care nu mai au legătură cu scoaterea cununilor. Deci acesta ar fi primul sens al „dezlegării cununiei”.
2. Există şi o valenţă canonico-juridică a „dezlegării cununiei”, care-i vizează pe cei ce au divorţat şi, pentru a putea primi binecuvântarea la a doua căsătorie, cer binecuvântarea episcopului de a o „dezlega” pe prima. Această „dezlegare” canonică a Cununiei este percepută ca o anulare a căsătoriei anterioare, deşi Canoanele Bisericii nu prevăd astfel de posibilităţi şi vorbesc despre recăsătorire mai mult în cazul văduviei (care în trecut era un fenomen mult mai frecvent decât astăzi). Deci, „dezlegarea cununiei” în sens canonic înseamnă o dispensă scrisă obţinută de la episcopul locului. Nu există nici o slujbă specială care să „anuleze” cununia anterioară, ci totul se face printr-un document scris (tot aşa cum nu există slujbe de caterisire din treapta preoţiei). 
3. Pe lângă cele două sensuri ale „dezlegării cununiei” descrise mai sus, „popii vrăjitori” au mai inventat şi un al treilea sens, care se referă la persoanele ce nu se pot căsători, iar dacă s-au căsătorit, au divorţat „fără motiv”. Ei spun că acestor persoane (cele mai multe de gen feminin) „le este legată cununia” şi ea trebuie „dezlegată”. Mai mult decât atât, deşi în cărţile noastre nu există nici un fel de slujbă sau rânduială de „dezlegare a cununiei”, aceştia pretind că ştiu secretul cum să facă o fată să se mărite sau să nu mai divorţeze. Bineînţeles, totul e minciună, iar o astfel de „legare” şi, respectiv „dezlegare a cununiei” pur şi simplu nu există! Cei care inventează acestea sunt nişte escroci mincinoși, care fac bani pe seama unor fete naive şi dezorientate, fără să le apropie în mod corect şi real de Hristos şi Biserică. 
Experienţa arată că motivele necăsătoririi sau divorţului pot fi diferite, şi acestea pot fi atât obiective, cât şi subiective. De multe ori le spun fetelor/femeilor: „dacă vă rugaţi şi postiţi, sunteţi spovedite şi împărtăşite, babele pot să vă toarne toate vrăjile în capul vostru, că ele nu se ating de cei care-L au pe Hristos; iar dacă nu vă rugaţi, nu vă împărtăşiţi, nu mergeţi la Biserică şi vă permiteţi să faceţi diferite păcate, nu trebuie să vă facă nimeni vrăji, că voi singure vă legaţi şi vă blestemaţi! Şi de ce apelaţi la Biserică abia acum, când vi se pare că Dumnezeu a uitat de voi sau este nedrept faţă de voi? Sau nu cumva şi această „dezlegare a cununiei” o percepeţi tot ce pe un act magic, fără să vă intereseze prea mult viaţa duhovnicească?”
Bineînţeles, aceste cuvinte nu sunt decât o metodă de a trezi conştiinţa adormită, pentru a nu căuta problema în afară, ci înăuntru. Dar de multe ori problema nu este nici în afara, nici înăuntrul persoanei (încă) necăsătorite, ci doar în mintea magicienilor în rase, care au văzut că, speriind fetele cu „legarea cununiei”, poţi face bani foarte mari, pentru că unele sunt gata să facă orice (inclusiv „şedinţe intime cu părintele” – cum mi-a fost dat să aud), numai să nu rămână nemăritate. Pentru mine, de exemplu, este clar de ce o fată, care are o astfel de gândire şi cultură, stă încă nemăritată. Dar nu-mi este clar ce are asta cu Biserica şi de ce vrăjitorii în rase de la Saharna nu sunt alungaţi din Biserică sau, cel puţin, nu li se interzice de a pune reclame pe toţi stâlpii oraşelor din Moldova? Sau poate, aidoma altui renumit magician, să dăm şi şarlatanilor de pe malul Nistrului catedre episcopale pe malul Prutului, ca să facem ruşinea „desăvârşită”?
Oameni buni, atunci când aveţi careva probleme duhovniceşti, trebuie alergaţi cu încredere la Dumnezeu şi la Biserică, la fel cum alergaţi la spital când sunteţi bolnavi. Dar aşa cum vă interesaţi de competenţele medicilor şi nu vă încredinţaţi trupul pe mâna oricui, faceţi efortul şi cercetaţi dacă şi preotul îşi face slujirea conform Evangheliei şi canoanelor bisericeşti. Nu este o altă cale de mântuire decât prin Biserică, şi problemele noastre duhovniceşti se rezolvă doar cu ajutorul Bisericii, dar evitaţi preoţii care vă propun soluţii imediate, dezlegări, preziceri şi minuni. Nu sunt de la Dumnezeu toate astea!
Şi ţineţi minte: nu există „legări şi dezlegări ale cununiei” (în sensul descris la punctul 3). Astea sunt invenţii băbeşti, preluate şi de unii popi, care nu sunt preoţi ai lui Hristos, ci „traficanţi de Hristos” şi „vampiri ai sângelui poporului”, cum îi numea Sf. Grigore Teologul pe episcopii din timpul său. Există însă o pedagogie tainică a lui Dumnezeu, care uneori rânduieşte ceva mai bun decât aşteptăm noi la moment, iar alte ori îngăduie „un rău mai mic” pentru a evita altul mai mare.
Deci, dacă sunt persoane care nu se pot căsători şi îşi închipuie că „le este legată cununia”, să meargă să se spovedească la preotul din parohia lor, să se împărtăşească cât mai de des şi, bineîneţeles, să se uite puţin şi la ceea ce mai au de corectat în caracterul şi comportamentul lor, căci şi asta contează foarte mult. Nu strică să se gândească şi dacă nu cumva Dumnezeu le vrea mirese ale Lui sau, pur şi simplu, le aşteaptă să se mai maturizeze pentru a le rândui un mire mai potrivit aici pe pământ…

miercuri, 27 mai 2015

RUGĂCIUNEA părintelui Gherontie Puiu – ÎMDEPLINEȘTE orice dorinţă a celui ce o rosteşte!


“Într-o noapte, pe când dormeam”, povesteşte părintele Gherontie, stareţul mânăstirii Caraiman din Buşteni, judeţul Prahova, “m-am trezit cu un bileţel în mână.
N-am ştiut niciodată cine l-a scris şi cum a ajuns la mine. Era dintr-o hârtie obişnuită, dar scrisul nu era desluşit; de-abia am putut să-l descifrez, de parcă erau litere chinezeşti. Si după ce l-am desluşit, am găsit în el scrisă o rugăciune. Aceasta:
“Doamne, întoarce-i la bunătate şi la rugăciune pe toţi vrăjmaşii mei”. AMIN! “
Şi mai scria acolo că trebuie spusă, cu credinţă, de 30 de ori pe zi, vreme de 40 de zile, şi că îndeplineşte orice dorinţă a celui ce o rosteşte. “
VA ROG, TOTI CEI CARE AVETI PROBLEME DE ORICE FEL,SA SPUNET CU CREDINTA ACEASTA RUGACIUNE DE 30 DE ORI PE ZI ,TIMP DE 40 DE ZILE SI MAICA DOMNULUI VA FACE MINUNI !

marți, 26 mai 2015

Reţeta de caşcaval de la Mănăstirea Războieni


Iată şi reţeta caşcavalului, aşa cum ne-a explicat-o maica Veniamina:
Avem nevoie de: 8 litri de lapte; 8 kilograme de brânză de vaci; 8 linguri de sare; 20 de ouă crude; 2 plicuri de praf de copt; 2 pachete de bicarbonat; unt.
La foc potrivit, într-un ceaun mare, punem opt litri de lapte crud şi adăugăm patru linguri de sare. Până fierbe laptele, frământăm bine opt kilograme de brânză. Apoi, când laptele e gata-gata să clocotească, opărim brânza de vacă. Amestecând uşor, vom observa că se alege zerul.
Scoatem brânza cu un ciur, apoi spălăm ceaunul şi îl lăsăm să se usuce. Între timp, brânza se va răci şi o vom scurge de zer aproape total.
În ceaunul curat şi uscat o frământăm din nou, adăugând 20 de ouă crude, două plicuri de praf de copt, două pachete de bicarbonat şi şapte linguriţe de sare. Bicarbonatul nu trebuie stins. Amestecăm toate ingredientele şi mai punem trei – patru bucăţi mari de unt făcut în casă, care se va topi, creând o peliculă protectoare între ceaun şi brânză, atfel încât să nu se prindă. 
Totul se amestecă continuu la foc mic până când brânza se va topi cu totul şi compoziţia va deveni omogenă. Dacă focul e prea tare, imediat se afumă. Când e gata, se ia de pe foc şi se pune fierbinte în forme. Dacă zăboveşti cu el, va căpăta găuri. Un aspect important este şi calitatea brânzei. Dacă ea este mai moale, îi va da o formă frumoasă caşcavalului. Dacă e prea tare, atunci ai de muncă mai mult cu ea.
Caşcavalul astfel pregătit a stat peste noapte în cutiile albe care i-au dat forma. Maicile îl ambalează şi îl vor da la rece, pregătindu-l pentru masa din zilele rânduite.

joi, 14 mai 2015

Ce inseamna Prietenia devotata!


Azi dimineata la un bar, un batranel s-a uitat la mine si m-a intrebat: tu stii ce inseamna prietenia? Voiam sa-i raspund dar m-a intrerupt.
“Vezi domnul ala care sta la masa? El este prietenul meu cel mai bun, ne-am nascut in ’39 si am crescut impreuna. Am cumparat amandoi o bucata de pamant si in fiecare zi veneam in acest bar, beam o tuica si citeam ziarul.
De fapt el imi citea ziarul pentru ca eu nu stiu sa citesc. Eram mereu impreuna. In ’78 ne-am certat, ne-am batut. De atunci nu am mai vorbit, nici macar nu ne-am mai salutat. Dar, in ciuda faptelor intamplate, in fiecare zi venim aici, la aceeasi ora.
Ne vedem in fiecare zi, nu ne salutam si ne asezam la mese diferite. Amandoi luam o tuica. In fiecare zi, ia ziarul si citeste stirile cu voce tare: lumea crede ca e nebun, dar o face pentru mine… din 1978! 

marți, 14 aprilie 2015

,,Mormânturi” sau ,,morminte”?


Suntem în perioada pascală. La orice slujbă intonăm înălţătorul tropar al Învierii. Dacă în prima parte a troparului mărturisim Învierea lui Hristos ca manifestare întru jertfă a puterii Sale dumnezeieşti, afirmând cu tărie: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând”, în cea de-a doua parte arătăm cum aceasta se răsfrânge asupra omenirii întregi, zicând: „şi celor din mormânturi/morminte viaţă dăruindu-le”.
În cântarea intonată de credincioşi în biserică, dar şi în cărţile de slujbă, se pot întâlni două forme de plural, atâtmormânturi, cât şi morminte. Dacă vom consulta Dicţionarul Limbii Române, vom vedea că ambele forme sunt corecte. Ne întrebăm, însă, dacă există vreo deosebire de nuanţă sau de implicaţii teologice pentru folosirea celor două forme de plural.
Cuvintele sunt semne lingvistice, deoarece desemnează diverse lucruri, pe cale lingvistică. În antichitate, Aristotel făcea o primă observaţie: cuvintele sunt echivalentele lucrurilor, imaginile lor evocatoare. Cu alte cuvinte, atunci când rostim un cuvânt în mintea noastră, apare imaginea asociată cuvântului respectiv. Dacă un om va rosti ,,casă” ori ,,maşină”, atunci în mintea lui apare imaginea casei ori a maşinii lui, iar dacă va rosti ,,Biblie”, în minte îi va apărea imaginea Bibliei pe care o are acasă, şi pe care o vede sau o deschide cel mai des. Psihologii şi lingviştii zilelor noastre sunt de acord cu observaţia lui Aristotel.
În ceea ce priveşte ponderea folosirii formelor mormânturi sau morminte, obişnuim în vorbirea de zi cu zi să folosim forma de plural morminte. Când ne deplasăm la cimitir spunem că mergem la morminte, iar de Paştele Blajinilor credincioşii spun că ies la morminte. Din această cauză, urmare unei experienţe îndelungate, mintea noastră s-a obişnuit ca atunci când pronunţăm forma de plural morminte să asocieze acest semn lingvistic cu imaginea cimitirului la care obişnuim să mergem. Aici, se află trupurile celor plecaţi dintre noi şi care aşteaptă Învierea cea de obşte, înviere care este posibilă datorită Învierii lui Hristos. Deci, pluralul ,,morminte” este corect, dar are o dimensiune ce se rezumă doar la spaţiul sacru al cimitirului.
Pluralul mormânturi este o formă mai veche decât morminte; dar încărcătura spirituală a formeimormânturi este mult mai mare. Când rostim mormânturi nu ne referim doar la multitudinea mormintelor ce alcătuiesc cimitirul. De multe ori Sfânta Scriptură vorbeşte despre starea de păcătoşenie ca fiind asociată cu moartea, pe care noi o numim moarte spirituală. Sfântul Pavel zice că „plata păcatului este moartea”,iar tatăl îşi primeşte fiul risipitor zicând că „mort a fost şi-a înviat.” Forma de plural, care desemnează atât starea de înrobire a păcatului, cât şi totalitatea mormintelor din cimitir, este mormânturi şi nu morminte, care se rezumă doar la cimitir. Hristos Domnul dăruieşte viaţă nu doar celor care au plecat dintre noi şi al căror trupuri aşteaptă Învierea cea de obşte, ci şi celor care zac în mormânturile păcatului.
Aşadar, din punct de vedere gramatical, ambele forme morminte şi mormânturi sunt corecte, dar forma de plural mormânturi are o dimensiune mai lărgită, conducând spre implicaţii spirituale şi teologice mult mai profunde.
Pr. Lucian Spătariu, Parohia Buceşti

miercuri, 8 aprilie 2015

taximetrist din NY O ÎNTÂMPLARE DE DEMULT

Acum douăzeci de ani, lucram ca taximetrist, ca să mă întrețin. Într-o noapte, cînd am ajuns la o comandă, la 2:30 AM , clădirea era în întuneric, cu excepția unei singure lumini, la o fereastră de la parter…În asemenea circumstanțe, mulți taximetriști ar claxona o dată sau de două ori, ar aștepta un minut și apoi ar pleca. Dar am văzut prea mulți oameni care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de transport. Dacă nu mi se părea un pericol, întotdeauna mergeam la ușă. Deci, am mers și-am bătut la ușă .. -” Doar un minut”, răspunse o voce firavă, a unei persoane mai în vârstă. Auzeam ceva tras de-a lungul pardoselii. După o pauză lungă, ușa s-a deschis. O femeie mică de statură, în jur de vreo 80 de ani stătea în fața mea. Purta o rochie colorată și o pălărie mare cu o panglică de catifea prinsă pe ea, ca o femeie dintr-un film din anii ’40. Lângă ea era o valiză mică de plastic. Apartamentul arăta ca și cum nimeni n-ar mai fi locuit acolo, de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearșafuri. Nu găseai niciun ceas pe pereți, nici bibelori sau alte lucruri pe rafturi. Într-un colț era un panou plin cu poze, protejat de un suport de sticlă.
- Ați putea să îmi duceți bagajul până la mașină? zise ea.
Am dus valiza la mașină și apoi m-am întors să o ajut pe femeie. Ea m-a luat de braț și am mers încet spre mașină. A continuat să-mi mulțumească pentru amabilitate.
- Nu e mare lucru, i-am zis eu. Doar încerc să-mi tratez pasagerii în felul în care aș vrea ca mama mea să fie tratată.
- Oh, sunteți un băiat atât de bun! zise ea.
Când am intrat în mașină, mi-a dat o adresă și apoi m-a întrebat :
- Ai putea să conduci prin centrul orașului?
- Nu este calea cea mai scurtă, am răspuns eu rapid.
- O, nu conteză, spuse ea. Nu mă grăbesc. Eu acum merg spre azil…
M-am uitat în oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scânteitori….
- Nu mi-a mai rămas nimeni din familie… a continuat ea. Doctorul spune că nu mai am mult timp…. În tăcere, am căutat ceasul de taxare și l-am oprit.
- Pe ce rută ați vrea să merg?, am întrebat.
Pentru urmatoarele două ore am condus prin oraș.
Mi-a arătat clădirea unde, odată, ea lucrase ca operator pe lift.
Am condus prin cartierul unde ea și soțul ei au locuit când erau proaspăt căsătoriți. M-a dus în fața unui magazin cu mobilă, care odată fusese o sala de bal, unde obișnuia să meargă la dans, pe vremea când era fată. Câteodată mă ruga să opresc în fața unor clădiri sau colțuri de stradă și să stau cu ea acolo în întuneric, contemplând în tăcere.
Cum prima rază de soare s-a arătat la orizont, mi-a spus dintr-o dată:
- Sunt obosită… Hai să mergem.
Am condus în tăcere, spre adresa pe care mi-o dăduse.
Era o cladire ieftină, o casă mică, cu un drum de parcare care trecea pe sub o portiță. Doi oameni au venit spre taxi, cum am ajuns acolo. Erau atenți și concentrați aspura fiecărei mișcări pe care o făcea femeia. Am deschis portbagajul și am dus micuța valiză până la ușă. Femeia fusese deja așezată într-un scaun cu rotile.
- Cât vă datorez?, a întrebat ea, în timp ce-și căuta portmoneul.
- Nimic, am zis eu.
- Dar trebuie și tu să te întreții….
- Nu vă faceți griji…sunt și alți pasageri, am răspuns eu.. Aproape fără să mă gândesc, m-am aplecat și i-am dat o îmbrățișare. Ea m-a strâns cu putere.
- I-ai făcut unei femei în vârstă un mic moment de bucurie, spuse ea. Mulțumesc.
I-am strâns mâna și apoi am plecat în lumina dimineții.
În spatele meu, o ușă se închisese… Era sunetul de încheiere al unei vieți…. Nu am mai luat alți pasageri, în tura aceea de lucru.
Am condus, pierdut în gânduri… Pentru restul zile, de-abia puteam vorbi.
Ce ar fi fost dacă femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist mânios sau unul care ar fi fost nerăbdător să-și termine tura?…
Ce-ar fi fost dacă aș fi refuzat să iau comanda, sau doar să claxonez o dată și apoi să plec?..
Uitându-mă în urmă nu cred ca am facut ceva mai important în întreaga mea viață.
Suntem tentați să credem că viețile noastre se învart în jurul unor momente mărețe.
Dar adesea aceste momente mărețe ne iau prin surprindere – frumos împachetate în ceea ce alții ar considera ceva neînsemnat. Viața aceasta s-ar putea să nu fie petrecerea pe care o speram, dar cât timp suntem aici, putem să dansăm. În fiecare dimineață când deschid ochii, îmi spun: Ziua de azi este o zi specială!
Amintiți-vă asta, prietenii mei: nu ne mai putem întoarce niciodată înapoi, acesta e singurul Show pe care îl jucăm. Tratează oamenii în felul în care ai vrea TU să fii tratat !!!

marți, 7 aprilie 2015

Cele 4 piersici (o pildă foarte frumoasă!)

O dată, un ţăran a vrut să-i încerce pe cei patru fii ai săi. I-a chemat dimineaţa la el şi i-a dat fiecăruia câte o piersică. A plecat apoi la câmp, lăsându-i să-şi vadă de treburi şi să-şi împartă ziua cum cred ei de cuviinţă. Seara însă, când s-a întors, i-a chemat pe toţi patru în tindă şi l-a întrebat pe cel mai mare- Spune-mi, ce-ai făcut cu piersica ta?
- Ce să fac, tătucă, am mâncat-o şi-ţi mulţumesc. A fost tare bună. Am luat, apoi, sâmburele, l-am plantat în spatele casei, am udat locul şi nădăjduiesc să crească acolo un piersic frumos şi roditor.
- Bine ai făcut, băiatul tatii, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gospodar. Dar tu, îi zise celui de-al doilea, ce-ai făcut cu piersica ta?
- Am mâncat-o. A fost atât de bună, coaptă şi fragedă…
- Şi apoi?
- Păi, am aruncat sâmburele şi m-am dus la mama să-i mai cer câteva, că tare bune erau.
- Fiule, zise atunci omul cu întristare în glas, ai grijă să nu ajungi un om lacom că `lacomul mai mult pierde şi leneşul mai mult aleargă`. Dar ţie ţi-a plăcut piersica, a fost bună? – l-a întrebat ţăranul şi pe cel de-al treilea fiu al său.
- Nu ştiu.
- Cum nu ştii, da’ ce-ai făcut cu ea?
- Am vândut-o. M-am dus cu ea în târg şi am dat-o cu zece bani. Uite-i!
- Fiule, tu sigur o să ajungi mare negustor, dar ai grijă că nu toate sunt de vânzare în viaţă; mai ales, nu ceea ce ai primit de la părinţi.
În sfârşit, ţăranul l-a întrebat şi pe ultimul băiat, cel mai mic dintre toţi.
- Dar ţie ţi-a plăcut piersica?
- Nici eu nu ştiu, tătucă.
- Cum, şi tu ai vândut-o?
- Nu, tată. Eu m-am dus în vizită la prietenul meu de peste drum, care e bolnav, şi i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea şi mi-a mulţumit din suflet.
Cu lacrimi în ochi, tatăl şi-a luat copilaşul pe genunchi şi I-a spus:
- Nu ştiu ce te vei face tu în viaţă, dar ştiu că, indiferent ce drum vei urma vei fi un bun creştin şi asta e tot ce contează.