MANASTIREA CALDARUSANI

,,.......MULTUMIM FOTOGRAFULUI....

INCEPUTUL SFARSITULUI. Mare atentie!

Altarul se umple de îngeri în timpul Sfintei Liturghii

„Dacă aţi vedea ce se petrece în timpul heruvicului, când preotul citeşte rugăciunea, aţi fugi cu toţii... Îngerii urcă şi coboară nevăzut şi de multe ori simt aripile lor cum mă lovesc peste umeri”.
In  vremea heruvicului, fericitul liturghisitor de multe ori nu se afla singur în altar, ci era înconjurat de îngeri care slavosloveau pe Dumnezeu, înveseleau atmosfera şi participau şi ei la Sfânta Liturghie.Stăteau atât de aproape de el, încât îl atingeau cu aripile, iar el privea la chipurile lor tinereşti.

Odată, atunci când a făcut Vohodul Mare, o călugăriţă ce era de faţă l-a văzut că merge prin aer, că intră în altar fără să păşească pe duşumea. S-a pierdut cu firea şi şi-a făcut cruce, deoarece era pentru prima dată când a văzut o minune. Atunci când s-a terminat Liturghia şi călugăriţa s-a dus să ia binecuvântare ca să plece, Părintele Iacov îi spuse cu naivitate:

‒ Astăzi Liturghia a fost altfel.

Auzind acestea, monahia a prins curaj şi a început să-i descrie cum l-a văzut la Vohodul cel Mare. Dar Stareţul a apucat mai înainte şi i-a spus să tacă, să nu spună nimănui nimic.

Mai târziu i-a explicat unui diacon îndatoririle sale. Şi ca să-l facă mai atent, i-a vorbit cu o adâncă evlavie despre experienţele şi vedeniile lui:

‒ Ah, părintele meu, dacă aţi vedea ce se petrece în timpul heruvicului, când preotul citeşte rugăciunea, aţi fugi cu toţii... Îngerii urcă şi coboară nevăzut şi de multe ori simt aripile lor cum mă lovesc peste umeri.

(Stelian Papadopulos, Fericitul stareţ Iacov Ţalikis, stareţul Mănăstirii Cuviosului David, traducere de Ieromonah Ştefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004, pp. 120-121

O MINUNE A MAICII DOMNULUI

Acum 23 de ani în urmă, în 1997, era în postul Adormirii Maicii 
Domnului, când, după hramul Mitropoliei Slătioara, un autocar se îndrepta de la
Slătioara spre orașul Iași. În acel autocar erau mitropolitul Kiprian(bătrânul) de
Oropos și Fili, ps Fotie al Bulgariei, ps Ambrozie de Methoni, schimonahul Adrian
și mulți creștini din Grecia. Toți aceștia își povesteau unul altuia, pe drum,
impresiile și trăirile pe care le-au avut la hramul la care tocmai participaseră.
Ajunși în Iași, au fost și s-au închinat moaștelor Sf. Cuv. Parascheva în Catedrala
Mitropolitană dar și în biserica Sf. Trei Ierarhi, apoi s-au dus la Biserica de Stil
Vechi – Sf. Cuv. Parascheva, unde erau așteptați, cu bucuria vădită pe chipurile
lor, de preotul paroh Vasile Leonte înconjurat de un grup de credincioși ieșeni.
După ce arhiereii s-au închinat în biserică la icoane, mitropolitul Kiprian, din fața
Sf. Altar, a început să le vorbească în limba greacă celor adunați acolo. Tălmaciul
era ps Ambrozie. Le-a mulțumit credincioșilor pentru primirea lor călduroasă și
le-a mai adresat câteva îndemnuri duhovnicești. Apoi, făcând o pauză scurtă, și-
a întors privirea spre părintele Adrian, care era undeva lângă el, și le-a spus celor
adunați că acest părinte le va istorisi ceva ce-i va ajuta foarte mult duhovnicește
sau, poate, unora, le va schimba viața. Luat prin surprindere, căci nu se aștepta
la asta, schimonahul Adrian – dându-și seama la ce face referire mitropolitul –
făcu un pas în față, apoi tuși ușor ca să-și dreagă glasul. Privi scurt și timid
mulțimea, trase aer adânc în pieptu-i de bătrân(era tot nins de vreme) și începu:
„Ceea ce am a vă spune nu este o poveste, este realitate... Duceți-vă cu gândul
la anul 1970; atunci se petrecea. La periferia Atenei, într-o zonă unde colcăia de
lume, era o măcelărie renumită. Era renumită prin aceea că avea întotdeauna
carne proaspătă, spre deosebire de altele, și aveai de unde alege după plac.
Pentru asta stăteau oamenii la rând ore-n șir. Măcelarul era evreu. Într-una din
zile, în rândul cumpărătorilor, cu pași mărunți, înainta un creștin cu fața dogorită
de soarele mediteranean și, deasupra gurii, străjuia o mustață bogată, neagră –
semnul distincitv al creștinilor. Deoarece erau foarte mulți și rândul înainta
anevoie, îl apucă plictiseala. Scoase atunci, din buzunarul hainei de postav, niște
țigări strânse într-o hârtie mototolită, și-și aprinse una cu nerăbdare. Asta era
una din patimile care-l războiau – fumatul, deși era creștin ortodox. Peste ceva timp strivise țigara sub talpă căci îi venise, deja, rândul la tejgheaua evreului. Îi
spuse acestuia ce dorește și-apoi privi la evreu cum, pe o bucată de lemn(o
scândură mai groasă), cu un satâr greu, ciopârțea dintr-un picior de vită spre a-i
pregăti comanda. Tare se mai minuna creștinul de îndemânarea măcelarului
evreu. Însă, tot uitându-se el cum satârul tăia năpraznic aerul și se oprea cu un
trosnet puternic pe bucata de lemn, văzu că pe acel lemn era pictat ceva.
Ascuțindu-și, curios, privirea, reuși să distingă fața Maicii Domnului. Acea bucată
de lemn în care lovea, parcă cu ciudă, evreul, era icoana Maicii Domnului! Da,
evreul, înadins, ca să-și arate disprețul față de creștini, O batjocorea astfel pe
Împărăteasa Cerului... Creștinul înghețase de spaimă. Deodată, cu sprâncenele
împreunate de furie, sări vijelios peste tejghea, prinse icoana și o trase iute la el.
Apoi, fulgerând din priviri, îi strigă cu mânie evreului: «Nu ți-e frică, păgânule??
Nu te temi tu să-ți bați joc, astfel, de Maica Domnului nostru?? Îndată-l va trimite
pe arhanghelul Mihail, din înaltul Cerului, și te va spinteca cu sabia-i de foc!! »
Evreul, cu un soi de nepăsare sfidătoare, privea la el și a început a se scutura de
râs. Îndurerat, creștinul, ținea icoana pe brațul stâng iar cu degetele scurte și
butucănoase de la mâna dreaptă, mătura, ușor, cu duioșie, bucățile de carne de
pe fața Stăpânei noastre, apropiindu-și buzele să O sărute. Mai erau creștini în
carmangerie. Toți murmurau între ei cu groază. În acea clipă, din icoană, s-a
văzut o lumină orbitoare, vie, ca un petec de soare. Apoi, se auzi un glas de
femeie, potolit dar dojenitor, dureros, spunându-i creștinului: «De ce te miri
așa? Da, de ani de zile, acest evreu lovește cu satârul în Mine. Și Eu rabd!
Rabd...pentru că mai lesne Îmi este Mie să îndur asemenea batjocură de la un
evreu care nu Mă cunoaște, decât de la tine, creștinule, care, cu gura duhnind a
tutun, te apropii să-Mi săruți chipul! Eu, în fiecare zi îți îndrept pașii pe cale și te
apăr de tot răul, iar tu...tu, în schimb, în fiecare zi Îmi întinezi chipul cu gura ta
spurcată! TU ești păgânul, nu el!!» Glasul a încetat și lumina a dispărut. În
încăpere, deși erau atâția oameni, nu se mai auzea nimic. Nimic!...părea că și
timpul s-a oprit din «măsurarea destrămării». Nimeni nu îndrăznea nici măcar să
clipească. Toți au rămas uluiți de acea minune. Cu respirația tăiată, parcă
așteptau ceva... După o scurtă zăbavă, se dezmetici creștinul, așeză în grabă
icoana pe tejghea și, cu privirile plecate, rușinat, și-a făcut, iute, loc prin mulțime,
pierzându-se în vâltoarea străzii. Ușor, ușor, oamenii prinseră a murmura. Numai
măcelarul rămase, încă, încremenit și, așa cum era – proptit cu spatele-n perete,se holba, mut de uimire, la icoana de pe tejghea. În cele din urmă, se urni din loc
și, cu mersul legănat și cu o grimasă de morocănos, îndemnă clienții să
părăsească măcelăria spunându-le că a sosit ora închiderii. Nedumeriți dar și
nemulțumiți oamenii au ieșit iar el a tras obloanele în urma lor. Era de-a dreptul
răvășit... Trăia ceva ce nu simțise niciodată în viața lui, ceva ce nu-și putea explica
dar, care, îi mistuia ființa, altădată, atât de îndârjită și de cătrănită. Abia ajunse
înapoi lângă icoană și se uita la ea ca năucit. Încerca din răsputeri să-și
stăpânească firea dar, fără izbândă... Se prăbuși în genunchi înaintea
Împărătesei. Cu inima strânsă de durere, cu mișcări domoale, pline de gingășie,
apucă icoana cu amândouă mâinile și, pentru prima dată, O privea în ochi pe
Stăpâna Cerului și a Pământului. Pentru prima dată, după atâția ani, privirile lor
se întâlneau, se cercetau, se cunoșteau... Simțea cum un val uriaș de fierbințeală
îi potopea ființa, astâmpărându-se în piept. Ardea tot. Mintea nu mai era în stare
să mai întrebe ceva; se oprise pentru câteva clipe. Ochii începură a se umezi și a
revărsa șuvoaie de lavă... A plâns așa, nemișcat, o bucată. Apoi, cu gândul, începu
să Îi vorbească: «Tu... Tu chiar trăiești! Ești vie!... Tu chiar ești Maica creștinilor!...
Înseamnă că El, chiar este Hristosul, Mesia!» Plângea de parcă ar fi pierdut totul
din lumea asta. O durere sfâșietoare se plimba din piept în cap și înapoi. «Atâta
timp în întuneric...atâția ani Te-am batjocorit; și tocmai acum mi Te-ai arătat,
Maica Hristosului întrupat!... Nu știu dacă mă vei ierta vreodată pentru tot
trecutul meu, însă, știu ce trebuie să fac de acum înainte!» S-a ridicat oftând
adânc, a spălat icoana de resturile de carne într-o găleată cu apă curată și,
strângând-o tare la piept, a ieșit în stradă. Auzise, cu mult timp în urmă, că,
undeva, la vreo patru ore de mers, creștinii au un locaș mai mare de rugăciune.
Era mânăstirea Sf. Kiprian și Iustina din Attica, ce se afla sub păstorirea
mitropolitului Kiprian. Prin îmbulzeala orașului, cu icoana la piept, cu lacrimile
fierbinți pe față și cu pași mari și grăbiți porni într-acolo. Tot drumul nu văzu și
nu auzi nimic. Mintea lui a vorbit întruna cu Împărăteasa. Când a ajuns la porțile
mânăstirii, a întâlnit un călugăr bătrân și uscat căruia i-a povestit tot ce s-a
petrecut. Preț de jumătate de ceas călugărul a ascultat minunându-se de vorbele
evreului, apoi, la sfârșit, căutând adânc în ochii lui, l-a întrebat scurt: «Și acum?».
«Și acum știu ce voi face.», răspunse măcelarul. «Vreau să mă botez!» A stat
acolo, la mânăstire, vreo câteva zile, învățând despre ortodoxie și așteptând
botezul. Povestirea lui se răspândise printre părinții din acea obște, sporindu-le dragostea către Cea Preacurată. După ce s-a botezat, el nu s-a mai întors la
măcelărie, ci, a lepădat tot trecutul său și a ales o viață nouă – s-a făcut
călugăr!...”
Aici, după ce povesti oamenilor din biserică toate acestea,
schimonahul Adrian, se opri. Se opri pentru că glasul începu să-i tremure de
emoție; dădea să plângă. A suspinat o dată lung și, cuprinzând cu ochii mulțimea
credincioșilor, i-a întrebat: „Știți cine este acel evreu?”. Făcu o pauză scurtă, apoi
le-a strigat: „Eu sunt!!... Eu sunt acel evreu măcelar care mi-am bătut joc de
Născătoarea de Dumnezeu atâta timp! Dar, Ea, cu dragostea Ei de mamă, m-a
adus la Lumină!”. Oamenii adunați au început să se-nchine și să vorbească, ușor,
între ei exprimându-și mirarea și slăvindu-O pe Preasfânta Fecioară Maria.
Parintele Adrian n-a mai putut continua și s-a retras la locul lui, acoperindu-și
fața cu mâinile. Plângea... Ps Ambrozie, care a tradus tot, a preluat cuvântul și
le-a spus celor ce priveau uimiți: „Două lucruri trebuie să învățați din viața
acestui părinte: primul – cât de mult urăște Maica Domnului fumatul și, al doilea
– cât de mult ne rabdă nelegiuirile și ne așteptă ca, într-o bună zi, cu durere
adâncă și cu dragoste de fiu, să ne întoarcem la Ea – Mama noastră!”

CORONA=666 ???

1 C =  3
2 O =15
3 R =18
4 O =15
5 N= 14
6 A=   1
-----------
 6        66
     666

SA LUAM AMINTE-2 Cronici 7:14

Dacă poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu, se va smeri, se va ruga şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul şi-i voi tămădui ţara.

PRIGONIREA MONAHILOR DIN MUNTELE ATHOS DE CĂTRE PATRIARHIA CONSTANTINOPOLULUI PRIN DIFERITE “DREPTURI” CARE DE FAPT ÎNGRĂDESC LIBERTATEA Citeşte mai mult pe aparatorul.md: Prigonirea monahilor din Muntele Athos de către Patriarhia Constantinopolului prin diferite “drepturi” care de fapt îngrădesc libertatea https://www.aparatorul.md/prigonirea-monahilor-din-muntele-athos-de-catre-patriarhia-constantinopolului-prin-diferite-drepturi-care-de-fapt-ingradesc-libertatea/

Mărturia părintelui Maxim de la Marea Lavră Drepturile omului în Muntele Athos Părintele Maxim denunţă apoi încălcările drepturilor omului comise în Muntele Athos: ,,Nu s-ar fi aşteptat [nimeni] să se întâlnească încălcări ale drepturilor omului într-o comunitate care are ca menire depăşirea limitelor omeneşti prin asceza creştină şi care caută, prin definiţie, să atingă un ideal care nu este uman, ci dumnezeiesco-uman. Din nefericire, realitatea este în opoziţie cu aceste năzuinţe; ea îngăduie [aceasta] chiar absolut fără iluzie. Astăzi, într-o epocă socotită ca înaintând cu paşi repezi către unitatea europeană şi cetăţenia europeană comună, într-una din ţările membre ale Comunităţii Economice Europene, adică Grecia, unele din drepturile esenţiale pentru subzistenţa întregii comunităţi umane sunt complet călcate în picioare în mod deschis. În special, sunt încălcate sau nu sunt respectate deloc, în ciuda constituţiei greceşti şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care le garantează, drepturile următoare: LIBERTATEA DE EXPRIMARE (Articolul 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) Sub pretextul ascultării, notează părintele Maxim, există o cenzură inadmisibilă. Este cu neputinţă a spune ceva sau a publica ceva contrar opiniei autorităţilor, fără a te expune persecuţiilor şi expulzării din Muntele Athos, la simpla decizie a Sfintei Chinotite. Monahii trebuie să ceară, înainte de orice publicare pe subiecte teologice sau de altă natură, bun de tipărit din partea superiorilor care adeseori nu cunosc chestiunea tratată. Este o deviaţie sau mai curând o utilizare ilegitimă a ascultării monahale de către superiori, care se folosesc de ea în interesul lor. Potrivit adevăratei tradiţii monahale, ascultarea se face de bunăvoie şi stareţul nu are nici un drept să aducă atingere libertăţii ucenicului. Dacă totul ar fi mers cum trebuie potrivit idealului creştin, călugărul s-ar fi exprimat liber şi superiorii ar fi fost încântaţi, deoarece cuvintele lui ar fi fost rodul învăţăturii lor. Din roadă se cunoaşte pomul (Matei 12, 33), spune Mântuitorul în Evanghelie. Aceste măsuri poliţieneşti luate pentru a limita exprimarea personală, sub pretextul de a face să domnească ordinea şi ascultarea, nu au decât două raţiuni de a exista: a) Teama ca lumea exterioară să bage de seamă că unii călugări nu sunt ce se aşteaptă să fie nişte oameni care şi-au închinat viaţa lui Dumnezeu; b) Conştientizarea acestei probleme şi necesitatea de a lua măsuri şi de a se feri, categoric nu pentru a o rezolva, ci pur şi simplu pentru a ascunde adevărul în faţa opiniei publice. Cei care au îndrăznit să-şi exprime opinia asupra chestiunilor vitale pentru Muntele Athos, în periodice sau cărţi, au fost persecutaţi şi adeseori au fost siliţi să facă apel la Curtea Supremă a Greciei pentru a obţine anularea expulzării lor ilegale. Cei care protestează împotriva acestei lipse a libertăţii de exprimare riscă să plătească scump. Spre deosebire de ce se întâmplă în ţările din est[1], dictatura din Muntele Athos nu a fost temperată de acţiunea nici unei asociaţii din Europa sau America. Dimpotrivă, societatea Prietenii Sfântului Munte funcţionează la Atena, cu subvenţiile Ministerului Afacerilor Externe, pentru susţinerea ,,neo-athoniţilor” şi a hotărârilor lor nedrepte. Cei mai oropsiţi sunt bineînţeles monahii care nu sunt greci. DREPTUL LA LIBERTATEA DE CONŞTIINŢĂ RELIGIOASĂ (Articolul 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) ,,Un alt fenomen neaşteptat în Sfântul Munte este astăzi suprimarea drepturilor elementare căreia îi cad victime ,,zeloţii” sau ,,vechii calendarişti”[2]. Ei s-au separat bisericeşte vorbind de ceilalţi monahi şi nu se împărtăşesc cu ei cu scopul de a-şi exprima opoziţia pe teme precum schimbarea calendarului, ecumenismul şi erezia athoniţilor neo-ortodocşi. În consecinţă ei au fost pedepsiţi”. Părintele Maxim enumeră câteva din abuzurile cărora le cad victime zeloţii: ,,Reprimarea punitivă aplicată zeloţilor a atins un asemenea grad, încât ei nu mai au nici măcar dreptul de a se atinge de banii pe care statul îi datorează mânăstirii lor, nici de a întreprinde pe socoteala statului lucrări, restaurări ale clădirilor sau reparaţii de interes general, nici de a achiziţiona chilii şi schituri cum fac ceilalţi monahi. Cel mai rău este faptul că ei au fost excluşi din Sfânta Chinotită, ceea ce înseamnă că ei nu mai au dreptul de a fi reprezentaţi sau de a-şi exprima punctul de vedere. Este o încălcare a mai multor articole din Carta Constituţională a Muntelui Athos, fără a mai aminti de constituţia greacă. În ciuda protestelor şi plângerilor scrise, din 1971 până astăzi, nu a avut loc nici cea mai mică intervenţie a autorităţii competente, şi anume a guvernatorului civil. Acest caz dovedeşte caracterul fascist al oprimării exercitate asupra tuturor minorităţilor sau a tuturor persoanelor care nu se aliniază. În cazul de faţă, actualul regim athonit nu poate să invoce Carta Constituţională, care interzice stabilirea schismaticilor în Sfântul Munte, deoarece zeloţii nu sunt veniţi din altă parte ca să se stabilească în Sfântul Munte, aşa cum au făcut neo-ortodocşii, ci sunt vechii athoniţi deveniţi zeloţi ca urmare a politicii bisericeşti nefericite a Patriarhiei Ecumenice. De altfel, Carta Constituţională interzice mai presus de toate stabilirea monahilor neortodocşi în Sfântul Munte. Cu toate acestea, zeci de grupuri de neo-ortodocşi organizaţi au prins rădăcini în multe din mânăstirile Sfântului Munte, fără a fi împiedicaţi, deşi cultura lor naţionalistă nu putea fi mai îndepărtată de tradiţia monahală athonită. Or, ei sunt conducătorii acestor neo-ortodocşi care conduc astăzi destinele Sfântului Munte”. DREPTUL LA CORESPONDENŢĂ ŞI TELEFON PARTICULARE (Articolul 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) În multe mânăstiri, mai ales cele care au fost umplute de persoane tinere şi bătrâne din mediul universitar, aceste drepturi nu există. Egumenii mânăstirilor neo-ortodoxe deschid toate scrisorile destinate călugărilor şi nu le transmit decât ce li se pare lor că este bun; acelaşi lucru pentru scrisorile pe care vor să le trimită călugării, care nu au nici măcar dreptul de a şti dacă le-a fost transmisă corespondenţa. Nu este îngăduit nici un protest. Această cenzură nu este ascultare monahală, ci pricinuieşte, dimpotrivă, o bănuială reciprocă şi întreţine neîncredere în relaţiile dintre monahi şi egumeni. De ce se tem aceştia din urmă ? Dacă fiecare călugăr s-a pus cu toată voinţa sa în mâna egumenului său, acesta nu ar avea de ce să ia asemenea măsuri de precauţie. Un călugăr care ar scrie o scrisoare ar face cunoscut probabil conţinutul ei celui în care ar avea toată încrederea; şi dacă nu o face, aceasta nu ar reprezenta în nici un caz o ameninţare pentru egumen ! De asemenea, toate telefoanele sunt ascultate şi nu arareori unui monah i se cere să dea socoteală pentru un anume lucru pe care l-a spus la telefon, fără a avea dreptul de a şti cu ce drept a fost ascultat sau cine l-a ascultat. Acelaşi lucru este valabil pentru apelurile telefonice primite din afară de către călugări: monahul nu este informat că este sunat decât atunci când autorităţile sunt sigure că interesele lor vor rămâne neatinse. Când autorităţile cheamă monahul la telefon, o fac luând notă de conţinutul (convorbirii). De obicei însă, ,,autorităţile” răspund că monahul solicitat este ocupat; se face excepţie când cel care sună declară că intenţionează să devină călugăr. Atunci conversaţia poate dura peste o oră. Există şi situaţii mai rele: este foarte posibil să se înţeleagă cu poştaşii locali şi să şterpelească scrisoarea unui călugăr sau a unei mânăstiri înainte ca aceasta să ajungă la destinaţie. DREPTUL MINORITĂŢILOR (Articolul 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) Sfântul Munte a fost întotdeauna un centru monahal pan-ortodox. Această prezenţă non-greacă este nu numai o binecuvântare şi un rod al istoriei, dar încă ea este esenţială pentru împlinirea ţelurilor duhovniceşti ale Muntelui Athos. Tratatele internaţionale (Berlin 1878, Sevres 1913, Lausanne 1923) menţin şi protejează minorităţile non-greceşti, şi articolul 105 din actuala Constituţie acordă, în consecinţă, cetăţenia greacă tuturor călugărilor din Muntele Athos de origine străină. Or, începând cu junta (1967-1974), Ministerul grec al Afacerilor Externe face totul pentru a-i alunga, în mod anti-constituţional, pe monahii străini şi exercită presiuni asupra Patriarhiei Constantinopolului pentru a obţine consimţământul său. Scopul primar al guvernului grec era anti-comunismul: era vorba de izgonirea tuturor călugărilor originari dintr-o ţară a Pactului de la Varşovia[3] şi de a elibera astfel Grecia de obligaţiile sale internaţionale. Pe termen lung, statul grec vrea suprimarea autonomiei Muntelui Athos în folosul suveranităţii greceşti; acest transfer de suveranitate va avea consecinţe dezastruoase pentru toţi călugării, inclusiv pentru monahii greci, deoarece va permite statului să ia toate hotărârile pe care le va socoti convenabile fără ca Patriarhia sau monahii să poată protesta. Vor fi făcute posibile: 1. Naţionalizarea bunurilor athonite, chiar dacă bunurile athonite aparţin de drept Patriarhiei; 2. Dezvoltarea turismului în Sfântul Munte, prin desfiinţarea vieţii monahale, crearea de hoteluri, plaje şi alte întreprinderi comerciale; 3. Subordonarea Muntelui Athos Serviciului Arheologic şi transformarea mânăstirilor în muzee. Monahii străini şi tratatele internaţionale constituie obstacolul major pentru aceste proiecte. Iată de ce ei şi compatrioţii lor veniţi ca pelerini sunt prigoniţi. Este vorba în principal de grecii din Cipru, de români, ruşi, sârbi, bulgari şi călugări din alte ţări, cu excepţia celor din Comunitatea Europeană[4], care au drept de rezidenţă într-un stat membru. Să vedem cum procedează statul pentru a-i îndepărta pe cei ,,indezirabili”. Guvernatorul civil şi poliţia folosesc subterfugii pentru a împiedica sosirea acestor călugări străini. a) Îi privează de cetăţenia greacă, la care au dreptul pe deplin în virtutea articolului 105 din Constituţie. În loc să respecte acest articol şi să le dea o carte de identitate, guvernatorul civil o înlocuieşte, la ordinul Ministerului Afacerilor Externe, cu un permis provizoriu de şedere, care trebuie reînnoit o dată la 2 luni. b) Ei confiscă paşaportul monahilor străini pentru a-i sili să părăsească Sfântul Munte. Iată uneltirea. Un călugăr străin soseşte şi face dovada că a fost înscris într-o mânăstire din Muntele Athos şi, potrivit cu Constituţia, cere o carte de identitate. Poliţiştii cer să vadă paşaportul, îl confiscă şi declară că nu va fi înapoiat deţinătorului său decât la Uranopolis, primul oraş situat exact în afara frontierelor Muntelui Athos. Dacă monahul cade în capcană şi merge până la Uranopolis, i se dă paşaportul, dar nu este lăsat să se întoarcă în Sfântul Munte, sub pretext că fiind străin are nevoie de un nou permis pentru a intra. ,,Dacă aţi avea o carte de identitate, i se spune, aţi putea să vă întoarceţi”. Dacă monahul se întoarce atunci la Thessaloniki pentru a obţine de la minister un nou permis de intrare, i se spune că el a depăşit data marcată pe primul său permis, prevăzut pentru 4 zile, şi că el a rămas deja mai multe zile în Athos decât este permis vizitatorilor străini. Nu-i rămâne decât să se întoarcă în ţara sa. Atunci este arestat ca imigrant ilegal, declarat un pericol pentru securitatea naţiunii, şi totul este consemnat în paşaportul său într-un asemenea mod, încât să nu mai poată să revină pe viitor în Grecia; în fine, el este însoţit până la graniţă unde ei se asigură de expulzarea lui. Dacă monahul străin evită să ceară poliţiei o carte de identitate, el este arestat în Sfântul Munte şi expulzat sub pretextul că actele sale nu sunt în regulă ! În acest mod au fost izgoniţi mulţi monahi. Chiar simpli pelerini au fost îndepărtaţi prin manevre de tărăgănare. Au fost făcuţi să aştepte atât de mult la Thessaloniki, încât au fost siliţi să plece înainte de a primi permisul.   [1] Cartea părintelui Maxim a fost publicată în 1990. De la această dată, situaţia a evoluat în sensul unei liberalizări mai mari în ţările din est. Cu toate acestea, în Rusia actuală există încă persecuţii mai mult sau mai puţin grave. Astfel, la Sankt Petersburg, am văzut paraclisul Bisericii Ruse libere, care depinde de Mitropolitul Vitalie de New York, amenajat într-o peşteră deoarece Patriarhul Alexie al II-lea al Moscovei a cerut autorităţilor ex-comuniste din Sankt Petersburg să cauzeze un maximum de sâcâieli administrative acestei Biserici care nu vrea să depindă de Patriarhia Moscovei, ea însăşi compromisă foarte grav cu comunismul şi KGB-ul. [2] Adică, stilişti. [3] Cartea monahului Maxim a fost scrisă când comunismul oferea încă o justificare comodă pentru persecuţiile care îi vizau pe monahii veniţi din ţările din estul Europei. [4] N.tr.: Cartea este scrisă pe vremea când exista Comunitatea Europeană. Sursa: Catacombele Ortodoxiei

Citeşte mai mult pe aparatorul.md: Prigonirea monahilor din Muntele Athos de către Patriarhia Constantinopolului prin diferite “drepturi” care de fapt îngrădesc libertatea https://www.aparatorul.md/prigonirea-monahilor-din-muntele-athos-de-catre-patriarhia-constantinopolului-prin-diferite-drepturi-care-de-fapt-ingradesc-libertatea/