Cea mai mare responsabilitate pentru orice rău care intervine în căsătorie o au bărbaţii

11 sfaturi pentru bărbaţii care şi-au întemeiat o căsnicie

În ciuda părerilor larg răspândite în lume azi, duhovnicii ortodocşi învaţă, din experienţa lor de călăuze spirituale pentru mireni, ca firea femeiască are întotdeauna nevoie de sprijinul firii bărbăteşti. De aceea, bărbatul are o responsabilitate mai mare în bunul mers al căsniciei. Adesea, el nu îşi dă seama de acest lucru şi nici nu înţelege sau acceptă pe deplin psihologia feminină. Iar aceasta poate deveni o sursă permanentă de frustrări şi probleme. Arhimandritul Efrem de la mănăstirea athonită Vatoped îi sfătuieşte pe bărbaţi să-şi asume partea mare de  responsabilitate pe care o au pentru bunul mers al căsniciei, devenind adevăraţi lideri şi modele în familie, după modelul hristic al smereniei iubitoare. Iată 11 sfaturi pentru bărbaţii care şi-au întemeiat o căsnicie, de la stareţul Efrem:

1. Dacă deja eşti căsătorit, nu-ţi rămâne decât să pui în aplicare următoarele 11 sfaturi. Dar, dacă încă nu te-ai căsătorit, înainte de a o face, primul lucru pe care trebuia să-l puneţi în discuţie este credinţa voastră. Este fata cu care vorbeşti credincioasă, merge la biserică? Dacă nu vă identificaţi în lucrurile duhovniceşti, în credinţă, atunci căsătoria voastră va fi mai greu să dureze.

2. Într-o căsnicie, dragostea trebuie să vină, îndeosebi dinspre bărbat spre femeie. Acest lucru l-a făcut şi Hristos faţă de Biserica Sa. S-a dat pe Sine Însuşi ca să o facă slăvită.

3. Bărbatul să nu înceteze să-i arate soţiei dragostea sa, precum şi faptul că toată truda şi toată strădania lui au un singur scop: ca ea să fie fericită.

4. Soţul ar trebui să fie pentru soţie – în funcţie de împrejurări – uneori tată, alteori frate, altădată prieten şi întotdeauna bărbat al ei. Dacă va face asta, va avea parte de o atitudine netulburată şi armonioasă din partea soţiei, care, de multe ori este mai binevoitoare şi mai jertfelnică, dar alteori, în faţa unor evenimente neînsemnate, se descurajează şi se teme.

5. Bărbatul, care este cap familiei, să nu trădeze dragostea şi legătura cu soţia, deoarece diavolul şi slujitorii lui nu vor înceta niciodată să-i războiască, pentru a lovi însăşi rădăcina vieţii.

6. Bărbatul „Să trăiască în înţelepciune cu femeia sa, ca fiind făptură mai slabă”, (1Pt. 3,7). Asta înseamnă că înstrăinarea femeii se vindecă prin iubire şi prin delicateţe, nu prin dojană şi mânie.

7. Firea femeii este atât de slabă, încât îndată ce vede că soţul arată o oarecare amabilitate unei alte femei, fie colegă de serviciu, fie prietenă, în sufletul femeii se aprinde invidia. Nu pentru că ar fi o pornire pătimaşă ci, din pricina dragostei ce i-o poartă soţului. De aceea soţul trebuie, prin tandreţe, să găsească „butonul” de îmblânzire a soţiei.

8. Femeia, după naşterea primului copil, nu mai doreşte atât rolul sexual al soţului, cât tandreţea şi afectivitatea acestuia. De aceea soţul trebuie să cunoască acest lucru şi să fie tandru cu soţia sa.

9. Niciodată nu trebuie ca soţul să-i facă observaţie soţiei în prezenţa altora, pentru că de multe ori, din egoism, soţii îşi mustră soţiile mai ales în prezenţa propriilor rude.

10. Sau, dacă soţia dă telefon soţului la serviciu, acesta să nu-i răspundă răstit: „Lasă-mă, n-am timp acum!”, vorbindu-i cu asprime. Ci să-i spună: „Iubito, am treabă acum, însă te voi suna eu puţin mai târziu”. Când soţia va înţelege şi se va convinge că soţul o iubeşte, atunci devine de bunăvoie aşternut picioarelor lui, gata de orice jertfă.

11. Soţiei nu trebuie să-i ascundeţi nimic, pentru că va veni vremea când veţi fi descoperiţi. Să-i spuneţi totul şi să vă consultaţi cu ea în toate. Nu e bine ca soţia să afle cele ascunse ale voastre de la rude, de la colegi, ori de la prieteni.

Dacă femeia nu simte tandreţea soţului, golul din inima ei nu va fi umplut nici de dragostea părinţilor, nici a propriilor copii. Atât de mare e taina căsătoriei, încât golul creat în inima femeii de lipsa afectivităţii soţului nu poate fi umplut nici măcar de dragostea propriilor copii!

Așadar, cea mai mare responsabilitate pentru orice rău care intervine în căsătorie o au bărbaţii, deoarece nu îşi manifestă dragostea faţă de soţiile lor. Iubesc femeile, dar, din nefericire, nu pe ale lor. Aceasta este rădăcina răutăţii. Atunci apar gelozia şi bănuiala.

(Extras din cartea „Mărturie athonită în România” de Arhimandritul Efrem, Egumenul Mănăstirii Vatoped, publicată de Sfânta Mănăstire Vatoped în 2004)

Părinte , ce să fac pentru ca să mă mântuiesc ?

- Părinte , ce să fac pentru ca să mă mântuiesc ?
- Să nu cauți ca să te mântuieşti !
- Cum, părinte, să nu caut ca să mă mântuiesc? Păi atunci, ce să caut ?
- Caută Împărăția lui Dumnezeu şi dreptatea Lui și toate celelalte ți se vor adauga ție !
- Păi și unde să caut , părinte, această Împărăție ?
- Înlăuntrul tău, fiule.
- Dar cum îmi pot da seama, părinte, că am aflat această Împărăție înlăuntrul meu ?
- Când vei simți dragoste față de toată făptura lui Dumnezeu, și când în ciuda tuturor întristărilor şi răutăților lumii tu să simți bucurie și pace, prin încrederea totală în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, față de toată creația Lui și cum că binele până la urmă va birui, prin Iisus Hristos Mântuitorul lumii. Acestea toate fiind roadele Duhului Sfânt, care pogoara în inima ta prin smerenie şi blândețe.
- Și cum să încep această lucrare, părinte ?
- Începe prin a nu cauta să condamni pe cineva vreodată, oricât de păcătos ți s-ar părea acela ... să nu gândești iadul pentru nimeni ... roagă-te pentru toți ... Ocupă-ți mintea cu gândirea la Dumnezeu și la dragostea Lui, mai mult decât cu orice altceva înafară de asta !
- Mulțumesc, părinte, pentru sfat !
- Să îți fie de folos ... DUMNEZEU să fie cu tine!

Pr. Paisie Olaru: „Nici prin cap să nu-ţi treacă să placi oamenilor…” Sursa: Pr. Paisie Olaru: „Nici prin cap să nu-ţi treacă să placi oamenilor…” | Apărătorul Ortodox

M-a întrebat un bătrân odată: “Părinte Paisie, dar ce-i aceea mândrie, părinte, cum vine?” (El umbla iarna cu capul gol şi desculţ, prin zăpadă.“Frate Gheorghe, mândria este atunci când ai să socoteşti că tu eşti ceva mai mult decât altul, că eşti mai bun, mai frumos ca altul…” “Săracu’ de mine, părinte Paisie, eu să am ceva bun? Dar ce am eu bun?” A stat opt ani cu mine… Părintele Ghenadie Avătămăniței. Nu vedea nici el, săracul, ca şi mine… Iaca, asta e mândria: când te socoteşti că ştii mai mult decât altul, că poţi ceva mai bine decât altul. Asta e mândria. Şi e foarte periculoasă, că nu-i place lui Dumnezeu mândria asta. Că dacă socoteşti că ştii mai mult, că poţi mai mult, că faci mai mult, să nu păţeşti ca acela care socotea că face, că drege, că posteşte, iar cel de lângă uşă plângea şi îşi bătea pieptul că nu are nimic bun. Şi a câştigat mai mult decât acela care socotea că are ceva de la el însuşi – Vameşul şi Fariseul… Că Mântuitorul a zis: “Când veţi împlini vreo poruncă, să spuneţi aşa: “Rob netrebnic sunt eu, şi n-am făcut decât ceea ce eram dator a face”. De câte ori te mânii, mânia nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu. Când te mânii, acolo e duhul răzvrătirii, duhul mândriei, duhul slavei deşarte, să ştii. El te îndeamnă să nu te smereşti – “Ce, eu sunt chiar atâta de lepădat?!”

Că vezi, eu pot să zic aşa, singur: “Măi oameni buni, da’ păcătos mai sunt, da’ prost mai sunt, da’ rău mai sunt, măi”… Dar ia să mă facă altul prost şi urât, să vezi cum mă umflu şi mă mânii asupra lui – “Ce te interesează? Ce te ocupi de mine? Ce cutare…?” Ei, apoi asta-i smerenie? Atunci când altul te ocărăşte şi te smereşte fără voia ta, atunci să vezi dacă poţi zice: “Aşa mi-a trebuit, aşa trebuie, Dumnezeu i-a poruncit să facă aşa, pentru că şi eu am ocărât pe altul”. Asta-i smerenia cea adevărată, nu când zic eu că-s prost. Când te ocărăşte celălalt, atunci să faci dovada că eşti smerit, atunci să spui iute: “Dumnezeu îi porunceşte să mă ocărască”. Când îţi ia cineva lucrul cu sila: “Dumnezeu îi porunceşte să mi-l ia, pentru că şi eu am luat de la altul…” Când te mută cineva cu de-a sila, de ici-colo: “Dumnezeu îmi schimbă locul, ca să-mi schimb eu năravul şi obiceiul…” Asta ar fi smerenia cea adevărată. Dacă-ţi cere cineva haina, dă-i şi cămaşa. Dacă te loveşte peste partea dreaptă, întoarce-i şi partea cealaltă. Apoi vezi: poţi face treaba asta? Că noi trebuie să urmăm după porunca lui Hristos. Dar noi… Dacă îţi dă cineva una peste față, tu îi dai patru înapoi – îi întorci împătrit. Aşadar, noi nu urmăm porunca lui Hristos.Când eram şi eu mai tânăr, mă punea stareţul la încercare. Odată m-a scos afară din biserică. Eu cântam la strană şi cântam şi eu în felul meu, “Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, şi mi se părea că tare cânt frumos, şi mă mândream în inima mea. Şi o dată intră stareţul şi, când mă aude, îmi dă un ghiont şi – afară! “Ieşi afară, măgarule, ce ragi aşa?” Mie mi se părea că eu cânt tare frumos şi, când colo, uite aşa am păţit. Şi mă gândesc şi acum: săraca mândrie, cum se agață ea de toate tiviturile. M-am pomenit odată aici cu un om tânăr. Era el aşa, cam delicat, venea de la Bucureşti – şi m-a întrebat: “Dumneata eşti părintele Paisie?” Şi i-am răspuns aşa: “D’apoi ar mai fi şi alţii, n-oi fi numai eu”. Dar el a zis: “Am auzit de dumneata şi am venit să te văd”. Şi atunci i-am zis eu cuvântul acesta: Să nu crezi tot ce auzi Să nu faci tot ce poţi Să nu spui tot ce ştii Să nu dai tot ce ai. Vai de acel om căruia îi va prisosi mai mult lauda decât viața şi faptele. Din dragoste izvorăşte smerenia. Că dacă iubeşti pe cineva, nu-l ocărăşti, că se scârbeşte; nu-l superi, că tânjeşte. Că dacă apuci să superi pe cineva, săracu’, nici nu poate mânca, nici nu se poate ruga, nici nu poate dormi. Aşadar, faci în toate chipurile să nu superi pe nimeni. Dar nu se poate să nu superi chiar pe nimeni; poate fără să-ţi dai seama spui un cuvânt mai tulburător. Dar cum te-ai întâlnit cu cel pe care l-ai supărat, îndată fă-i plecăciune: “Iartă-mă, dragul meu, că te-am supărat”. Şi când ai zis “iartă-mă”, a ieşit deodată toată supărarea, s-a spart totul, n-a mai rămas nimic. Şi când se uită diavolul într-acolo, vede că a rămas păcălit… nu mai rămâne nimica scris.Nici prin cap să nu-ţi treacă să placi oamenilor… Să fii mai necinstit de oameni, asta da. Şi ce dacă spune lumea că ai păcate? Ce, nu ai? Trebuie să răbdăm ocările, tată, pentru că aşa ne-a lăudat Mântuitorul Hristos: “Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine”. Trebuie să răbdăm toate, cu smerenie, tată; să răbdăm cu smerenie pentru dragostea lui Hristos. Doar vom câştiga şi noi – nu tot raiul, ci numai un colţişor, cât de mic. Ţi se pare grea smerenia, tată… Dar încearcă întâi şi vezi dacă poţi ridica piatra, şi după aceea spune “nu pot”. Smerenia inimii izvorăşte din dragostea cea pentru Dumnezeu, tătucă. Părintele Paisie Olaru

Sursa: Pr. Paisie Olaru: „Nici prin cap să nu-ţi treacă să placi oamenilor…” | Apărătorul Ortodox

COARNELE HALLOWEEN-ULUI

Halloween-ul, ştiu cam toţi sătenii acuş, e sărbătoarea aia irlandeză, în care unul Jack, umblă cu dovleacul bâjbâind prin întuneric. Se zice că Jack Zgârcitul, după ce a păcălit de două ori pe Scaraoţki, pe dracu’ ăl mare, n-a mai încăput nici în iad, nici în Rai. Şi Satana i-a dat un dovleac luminat în mână să umble haihui prin întuneric! Ciudată poveste. Cu final neînţeles. Pentru mine, pentru dumneavoastră.

Paradoxul e că sărbătoarea dovleacului cu cap de mort a umplut România. De la profesori şi actori, până pe uliţele satelor din creierii munţilor, elevii au învăţat să colinde cu dovleacul aprins. Adică în numele Satanei. Colindă ca de Crăciun, dar nu cu traiste de covrigi, şi nici cu Vestea Bună că s-a născut Mesia, ci îmbrăcaţi în haine de drac! Mascaţi, cu sânge fals pe obraji lucioşi, cu coarne ca ăia răi (dar şi cu cruciuliţe la gât), cu cearşafuri albe peste trup – ca stafiile, imitând bufniţe, vârcolaci, huhurezi sau vampiri, tinerii se dau malefici. Şi devin. Se cred Merlin, sau nu ştiu ce mama Omida. “Noi suntem vrăjitoare bune, domnule profesor”, a strigat o “diavoliţă” de liceu unui prieten bun de-al meu, profesor de Religie. Nu ştiam că se poate şi vrăjitori buni. Adică şi draci cumsecade.

Intrând în librărie să-mi cumpăr o carte, am rămas uimit să constat că pe un raft, pe lângă prostioarele vrăjitorului Harry Potter, erau şi manuale de magie, cartea neagră a vrăjitoriei, textele lui satana, şi alte chestiuni tenebre. Cărţoaie groase, de sute de mii, sau milioane de lei vechi. Atenţie, pentru copii!!! Duminică seara, la Târgovişte, am văzut într-o cofetărie tot felul de măşti, de coarne, de ochelari, de turbane şi nu mai ştiu ce aiureli. Am întrebat ironic dacă-s pentru mâncat tiramisu. Ah, pentru haloween-ul copiilor.

Azi, la liceu, colegul meu de Religie, n-a putut să estompeze distracţia dovleciştilor, deoarece o profesoară i-a sugerat să fie blând, “să nu distrugă de tot haloween-ul”. Mi-a spus că parcă publicul i-a disipat entuziasmul şi că a simţit o apăsare diabolică în timp ce vorbea. Împinşi spre un divertisment macabru – chiar de către profesori sau părinţi (?!), tinerii noştri se joacă cu magia. Cu drăcia. Se cred vrăjitori şi se comportă ca ei. Dansează ca zombi (oameni fără suflet) şi spun Abracadabra la dovlecii cu limbi ascuţite de foc şi ochi de piraţi. Pentru ei, horror e ceva delicios. Iar viaţa, succesul, cred că e ceva de hocus pocus… Faci o vrajă, baţi din baghetă şi vei fi primul în toate!

Am spus unor profesori (şi tuturor liceenilor), că atunci când permiţi ca tinerii să se-mbrace în pisica neagră, în Dracula, în Scaraoţki sau vrăjitoarea din Albă ca Zăpada, nu mai poţi avea pretenţii să fie cuminţi la ore. Să fie corecţi, să fie morali. Iar pe stradă, să nu fure, să nu jefuiască, să nu violeze. Să nu ucidă cu sânge rece. Fiind o zi mici fantome, mici vampiri ori little dracula, pruncii îşi vor lua apoi rolurile în serios (unii şi le-au luat deja!)

O colegă de-a mea, profesoară de Istorie, mi-a spus în seara asta la telefon, că în blocul dânsei umblă copiii cu Haloween-ul. Trosnesc, ţipă, scot sunete diabolice, fac ca stafiile, ca huhurezii. Amuzament cu dulceaţă de scârbă. Ceea ce mi-e teamă fraţilor, este ca nu cumva copiii din România să devină ca cei din America, unde în urma unei întrebări pe stradă “ce le-ar place cel mai mult să facă de Haloween?”, 85 % dintre ei au răspuns “să omorâm un om”! Mă tem, că dacă azi copiii colindă cu Haloween-ul prin blocuri, mâine la ştirile de la ora 5, să nu se audă că-n urma promenadei drăceşti, au murit părinţi sugrumaţi în balcoane. Aşa, de… divertisment. După colindul de Crăciun ajungi la ieslea lui Iisus Hristos, după bântuiala de Halloween ai şansa să ajungi în coarnele lu’ satan. Fugi de dovleac! Dinţii săi fac răni ce nu se mai vindecă! PRELUAT DE PE  FACEBOOK ,

Emanuel Iscru

SLAVA DESARTA

      Sfantul Ierarh Nifon , pentru a fi smerit se ruga asa :  " Doamne ,te rog sa faci ca oamenii sa ma socoteasca un mimic , sa nu fie om pe pamant care sa ma laude si sa ma cinstesca , ca sa nu fiu osandit din princina lui . Izbaveste-ma Tu , de lauda oamenilor ,Dumnezeule , izbaveste-ma de cinstirea ce  vine de la oameni. ,,

Vei veni într-o zi şi vei găsi uşa bisericii închisă!…

Fraţii mei, până când vom fi nesimţitori? Până când nu ne vom gândi la veşnicie?

„La vreme potrivită te-am ascultat”. Într-o carte veche am citit că în anii de demult era un împărat care avea următorul principiu. Oriunde îşi extindea împărăţia cu oştirea (armata) sa, avea două steaguri, unul alb şi unul negru. Când se apropia de o cetate, înălţa steagul alb care însemna: atâta timp cât este înălţat acesta, nu-i este permis soldatului să se atingă de nimic, nici măcar să-și sufle nasul; şi aveau dreptul toţi să-i ceară ce voiau. Acesta era un termen. Trecea termenul? Cobora steagul alb, ridica steagul negru şi atunci plângeţi mamelor! Asupra oamenilor, caselor, ogoarelor începea să cadă toporul şi focul… Mă înţelegeţi? Hristosul nostru, bunul Împărat al lumii, ridică acum steagul alb deasupra lumii, cinstita Lui cruce. Veniţi păcătoşilor, vino lume, cât e timp: „La vreme potrivită…”! Va veni vremea în care va coborî steagul iubirii şi al milostivirii şi atunci se vor închide uşile. Vei veni într-o zi şi vei găsi uşa bisericii închisă; vei bate, dar preot și dascăl nu vor fi. Stelele şi soarele se vor stinge, râurile vor seca. Va fivremea judecăţii şi a dreptăţii.

Fraţii mei! Cât timp trăim în lumea aceasta deşartă, să ne pocăim, să plângem, să cerem mila lui Dumnezeu. Şi să ne învrednicească Dumnezeu ca restul vieţii noastre să-l petrecem„în pace şi întru pocăinţă”, pentru mijlocirile Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor. Amin.

Mitropolitul Augustin de Florina

(Fragment din predica la Duminica a 16-a după Rusalii)

Tara cu cel mai înalt standard de civilizaţie din lume.

O experienţă trăită de un român în cursul unei călătorii pe tărâm nipon arată de ce Japonia este considerată ţara cu cel mai înalt standard de civilizaţie din lume. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Minimaliştii extremi trăiesc în case goale în Japonia: cum s-a declanş... Adevărul despre gara cu un singur pasager, povestea care a impresionat... Cel mai rapid tren din lume: 590 de kilometri pe oră, viteză atinsă de... Că Japonia este ţara dată ca model atunci când se vorbeşte despre gradul cel mai înalt de civilizaţie din lume nu mai este un secret pentru nimeni. O experienţă trăită de un român în cursul unei călătorii şi făcută publică zilele trecute demonstrează, o dată în plus, de ce Ţării Soarelui Răsare i se atribuie acest statut.   Adrian Alui Gheorghe (59 de ani), scriitor din Neamţ, a postat recent, pe contul său de Facebook, sub forma unei note de călătorie, câteva observaţii împărtăşite de un prieten care a avut ocazia să viziteze Japonia.    „Experienţele sunt reale, povestite de un prieten de loc din Piatra Neamţ şi am vrut să le ofer ca un exemplu. Sunt sigur că, la nivel individual, fiecare român se identifică şi îmbrăţişează aceste valori ale civilizaţiei din Japonia. Vine însă sistemul putred şi corupt - în sens de defect - un mecanism care strică individul“, spune poetul Adrian Alui Gheorghe.   Cum scapă niponii de gunoi Un aspect care frapează turistul ajuns în Japonia este că în oraşele mari nu sunt coşuri de gunoi. În garniturile de tren care circulă între metropole regulile de curăţenie sunt stricte şi greu de înţeles pentru vizitatori:    „A arunca gunoiul tău într-un coş public e socotită o treabă dubioasă. Sunt rarisime. Nici măcar în luxoasele vagoane de cale ferată, de o curăţenie incredibilă. În tren, dacă un japonez mănâncă o portocală, scoate o punguţă de plastic, pune acolo cojile şi le ia cu el“.      Şi mai departe, în staţii, însoţitorul de vagon aşteaptă la coborârea din vagoane cu un sac de plastic, să preia pungile în care călătorii strâng deşeurile în timpul călătoriei:     „Stupoare. Foarte puţini lasă acolo resturile. Spun că e nepoliticos să dai cuiva resturile tale (de obicei, străinii lasă pungile). De foarte multe ori le duc acasă şi le pun în sacul lor de deşeuri, sortate, desigur.
    Un alt aspect al curăţeniei desăvârşite din Japonia este confirmat în paginile jurnalului de călătorie:     „Am făcut pariu cu un coleg că într-o oră de plimbare nu găsim pe jos un muc de ţigară. Şi n-am găsit. E o plăcere să trăieşti într-o asemenea ţară, printre asemenea oameni“   Un gest de politeţe la japonezi  Scriitorul Adrian Alui Gheorghe mai notează o întâmplare povestită de prietenul său în timpul călătoriei cu trenul. La Tokio, acesta a urcat din greşeală într-un superexpres spre Hiroşima, având bilet mai ieftin, de expres.   „Stăteam comod în scaun, când a venit controloarea. S-a uitat la bilet, după care, printr-un gest graţios a îngenuncheat în faţa mea. Am înlemnit! Şi-a cerut scuze! Mi-a explicat în engleză că am greşit trenul. S-a uitat pe o minusculă tabletă electronică, spunându-mi că trebuie să cobor peste cinci minute, şi peste alte trei voi avea tren, conform cu biletul meu. Şi mi-a restituit biletul, zâmbind, ţinându-l cu ambele mâini. Şi iar şi-a cerut scuze. După care s-a ridicat, a făcut o plecăciune şi a plecat, cu paşii aceia mărunţi şi graţioşi pe care îi vedem în filmele lor“.   Un prieten japonez i-a explicat românului de ce femeia a îngenuncheat în faţa lui şi, mai ales, de ce i-a returnat biletul cu două mâini.   „Eu stăteam în scaun, iar ea voia să-mi vorbească. La ei, a vorbi de sus cuiva este o mare impoliteţe. La fel de nepoliticos este să dai ceva cuiva cu o singură mână. Un lucru se oferă numai cu două mâini. Chiar dacă e vorba de un bilet de tren“   Poetul Adrian Alui Gheorghe a precizat că a dorit să împărtăşească experienţele prietenului său sub această formă, pentru ca românii să-şi dea seama e înseamnă să fii civilizat .
    deFlorin Jbanca